Întoarcerea Pe Pământ

-Te-aștept de-o veșnicie, zise el pe un ton neconvingător. Ai terminat de înfundat filtrele de aer cu mizeria aia împuțită pe care o tot cari după tine ?

Aluzia la țigare era abia mascată.

Ignorând remarca provocatoare cu un rânjet, Azakis și-a scos dispozitivul portabil de analiză de la centură și l-a activat cu o mișcare a degetului mare.

- Ține asta. Trebuie să ne grăbim, a răspuns el, pasândui-o lui Petri cu o mână în timp ce încerca să poziționeze senzorul în racordul din dreapta lui, cu mâna cealaltă.

Sosirea noastră este estimată peste 58 de ore și încep să mă îngrijorez.

- De ce? l-a întrebat Petri, ușor surprins.

- Nu știu. Am senzația că s-a întâmplat ceva.

Dispozitivul din mâna lui Petri a început să emită o serie de sunete cu diferite frecvențe. A cercetat obiectul, fără să aibă habar ce însemna. Uitându-se la figura prietenului săi, căuta o explicație, dar nu a găsit vreuna. Mișcându-se cu atenție, Azakis a poziționat senzorul în celălalt racord. O nouă serie de sunete indescifrabile s-a auzit din dispozitiv. Apoi liniște. Azakis a luat dispozitivul din mâinile prietenului său, a privit rezultatele cu atenție și a zâmbit:

- Totul e în ordine, Putem merge mai departe.

Abia atunci și-a dat Petri seama că-și ținuse respirația pentru o vreme. A oftat profund și a simțit cum se relaxează imediat. Oricât de mică, o defecțiune a racordurilor le-ar fi compromis definitiv misiunea, forțându-i să se întoarcă. Era ultimul lucru de care aveau nevoie. Aproape ajunseseră.

- Merg să mă spăl, zise Petri, încercând să scuture niște praf.

O vizită în conducte e…educațională, a adăugat el, strâmbându-și buza de sus.

Azakis a zâmbit.

- Ne vedem pe punte.

Petri a chemat capsula, și într-o clipă, dispăruse.

Sistemul centrul i-a anunțat că trecuseră cu bine de orbita lui Jupiter și se îndreptau spre Pământ. Cu o privire abia sesizabilă, dar rapidă la dreapta sa, Azakis a solicitat din nou dispozitivului O^COM să-i afișeze ruta. Punctul albastru care se mișca odată cu cel roșu era acum poziționat puțin mai departe, către orbita marțiană. Numărătoarea inversă indica faptul că sosirea lor era estimate peste exact 58 de ore și că viteza navei era de 3.000km/s. Era din ce în ce mai agitat. Pe de altă parte, nava spațială cu care călătoreau era prima echipată cu noile motoare Bousen, a căror concept era complet diferit de orice se folosise înainte. Constructorii susțineau că acestea ar putea propulsa nava la viteze apropiate de o zecime din viteza luminii. Nu îndrăznise să încerce asta vreodată. Deocamdată, 3000km/s era mai mult decât suficient pentru o călătorie inaugurală.

Din cei cincizeci și șase de membri ai echipajului care ar fi putut fi găzduiți la bordul Theos, numai opt fuseseră aleși pentru această primă misiune, inclusiv Petri și Azakis. Motivele Bătrânilor nu fuseseră clare. Au bănuit că se datora naturii și destinației călătoriei. Se așteptau probleme evidente, și ar fi fost mai bine să nu riște prea multe vieți.

Adică noi suntem de sacrificiu? Ce treabă-i asta? S-ar sfârși mereu la fel. Când e vorba de a-și risca propria piele, pe cine scoteau la înaintare? Azakis și Petri.

Însă, în final, înclinația lor spre aventură și remarcabila abilitatea de a găsi răspunsuri în situații ”interesante” le-a permis să obțină câteva concesii.

Azakis locuia într-o clădire enormă în frumosul oraș Saaran în sudul continentului, care fusese folosit pe vremuri pe post de depozit de către Meșteșugarii locali. Din cauza acestor ”concesii” i s-a permis să o modifice după bunul plac.

Peretele de sud a fost complet înlocuit cu un câmp de forță asemănător celui folosit pe nava spațială, astfel încât putea admira minunata priveliște a golfului de jos din fotoliul său automat de care nu se despărțea. La nevoie, însă, întregul perete se preschimba într-un enorm sistem tri-dimensional, pe care putea viziona douăsprezece transmisii GCS simultane. Nu odată, acest sistem complicat de monitorizare și gestiune i-a permis să culeagă informații esențiale în avans, ceea ce însemna că putea rezolva și cea mai îndepărtată criză. N-ar fi renunțat la asta.

O întreagă aripă a fostului depozit era rezervată colecției sale de suveniruri adunate de-a lungul anilor din diverse misiuni spațiale. Fiecare-i amintea de ceva anume, și de fiecare dată când să găsea în mijlocul ciudatei grămezi de obiecte, nu putea să nu se simtă recunoscător pentru norocul său, și mai ales, pentru credinciosul său prieten, care-i salvase viața de mai multe ori.

Petri, care avusese, de asemenea, rezultate academic deosebite, nu era un fan al promovării prin tehnologie. Deși putea să piloteze aproape orice fel de navă spațială, și desi era familiar cu aproape toate tipurile de arme sau sisteme de comunicare locale sau inter-planetare, prefer să se bazeze pe propriile instincte și pe competențele manuale în rezolvarea problemelor care se iveau. Nu de puține ori a transformat rapid o bucată diformă de metal vechi într-un mijloc de transport sau într-o veritabilă armă de apărare. Era incredibil. Putea produce aproape orice avea nevoie. Aceasta era în parte moștenită de la tatăl său, un Meșteșugar iscusit, dar se datora în mare pasiunii sale pentru Artă. Copil fiind, fusese mereu copleșit de modul în care Meșteșugarii reușeau să transforme materia inutilă în obiecte cu o mare utilitate și de înaltă tehnologie, creând, în același timp, obiecte frumoase.

Un sunet puternic, neplăcut și intermitent l-a adus înapoi la realitate. Alerta automată de proximitate fusese activată.

Nassiriyya – Hotelul

Clar nu era un hotel de cinci stele, dar pentru cineva care a petrecut zece săptămâni într-un cort, în deșert, și numai un duș era considerat lux. Elisa a lăsat apa rece, revigorantă să-i maseze gâtul și umerii. Răcoarea-i făcea bine corpului și spatele i-a fost traversat de o serie de fiori plăcuți.

Îți dai seama de importanța lucrurilor numai când nu le mai ai.

Trecuseră mai bine de zece minute când s-a decis să iasă din duș. Aburii au aburit oglinda, care fusese clar agățată strâmb. A încercat să corecteze asta, dar imediat ce i-a dat drumul a revenit la poziția sa strâmbă. A ignorat-o până la urmă. În timp ce își ștergea corpul, s-a uitat la ea admirativ. În tinerețea ei, i se făcuseră oferte să lucreze ca model sau actriță. Ar fi putut fi, poate, o diva a cinematografului sau soția unui fotbalist, dar banii nu au interesat-o niciodată. A preferat să transpire, să înghită praf, să studieze documente vechi și să viziteze locuri uitate. Pentru ea, aventura însemna sângele și emoția implicate în găsirea unui artefact antic, descoperirea unor vestigii de acum mii de ani. Nimic nu se compara cu asta.

S-a apropiat mai mult de oglindă, uitându-se la micile alea linii nenorocite din colțurile ochilor. Mâna i s-a dus automat spre trusa de machiaj, din care și-a scos crema anti-rid. ”Riduri vizibil mai puține în mai puțin de o săptămână”. A întinsă-o cu atenție pe toată fața și s-a uitat la ea cu atenție. Pretindeau că fac miracole ? În definitiv, susținea că efectele vor fi vizibile după doar șapte zile.

Și-a zâmbit sieși, și tuturor femeilor care se lasă păcălite de asemenea reclamă.

Ceasul de pe peretele deasupra patului arată ora 19:40. Nu va reuși să se pregătească în douăzeci de minute.

S-a uscat grăbită, lăsându-și părul blond ușor ud, și a rămas în fața dulapului din lemn închis la culoare, în care atârnau cele câteva haine pe care le reușise să și le aducă. Altă data i-ar fi luat ore să se decidă asupra vestimentației potrivite pentru o anumită ocazie. În această seară, însă, oferta era limitată. Fără să se gândească prea mult, a optat pentru o rochie neagră, scurtă. Era drăguță, evident sexy, dar nu vulgară. Avea o linie a decolteului care-i punea în evidență silueta voluptoasă. A scos-o din dulap și a aruncat-o pe pat cu o mișcare elegantă a mâinii.

19:50. Chiar dacă era apanajul doamnelor, ura să întârzie.

Uitându-se pe fereastră, a văzut o mașină închisă la culoare, strălucitoare chiar în fața hotelului. Un tânăr îmbrăcat în haine militare, care era probabil șoferul, se sprijinea calm de mașină, fumând o țigare.

A făcut tot posibilul să-și evidențieze ochii cu un dermatograf și rimel, și și-a dat repede cu puțin luciu pe buze. În timp ce încerca să-l distribuie uniform, trimițând săruturi în aer, și-a pus cerceii preferați, luptându-se să găsească găurile în urechi.

Trecuse ceva vreme de la ultima ieșire în oraș. Munca o purta în jurul lumii și nu avusese o relație stabilă cu cineva. Relațiile ei se încheiau, de obicei, după câteva luni. Își ignorase dintotdeauna instinctul matern înnăscut pe care l-a simțit ca fată, iar cum, pe măsură ce se apropia de maturitatea biologică, devenea din ce în ce mai conștientă de acest lucru. Poate era timpul să aibă în vedere întemeierea unei familii.

Și-a alungat rapid gândul din minte. A alunecat în rochie, și-a pus singura pereche de pantofi cu toc pe care și-o adusese, și a pulverizat cel mai bun parfum al ei de o parte și de alta a gâtului printr-o mișcare generoasă. Eșarfă de mătase și o geantă de mână neagră, încăpătoare. Era gata. O ultimă privire în oglinda pătată de pe peretele de lângă ușă a asigurat-o că machiajul era impecabil. După o scurtă piruetă a părăsit camera cu o expresie satisfăcută.

După ce și-a revenit din uimirea provocată de vederea Elisei care ieșea din hotel arătând ca un model, tânărul șofer și-a aruncat cea de a doua țigare pe care abia și-o aprinsese și s-a grăbit să deschidă portiera mașinii.

- Bună seara, doctore Hunter. Putem pleca? a întrebat el, ezitând.

- Bună seara, da, sunt gata, i-a răspuns ea arborând cel mai fermecător zâmbet al ei.

- Mulțumesc pentru drum, a adăugat ea, în timp ce se urca în mașină, știind că rochia i se va ridica și va dezvălui suficient din picioarele ei cât să-l facă pe soldat să se simtă inconfortabil.

I-a plăcut dintotdeauna să fie admirată.

Nava spațială Theos– Alerta de proximitate

Sistemul O^COM a afișat rapid ceva în fața lui Azakis, un obiect ciudat al cărui contur nu era clar încă din cauza rezoluției slabe a senzorilor de distanță care îl reperaseră. Era evident că este în mișcare și că se îndreaptă spre ei. Sistemul alertei de proximitate estimase o probabilitatea de impact de 96% între Theos și obiectul necunoscut, în cazul în care niciunul nu-și schimba cursul.

Azakis s-a urcat grăbit în cel mai apropiat modul de transfer.

- Puntea, a tunat el scurt către sistemul automat de control.

Cinci secunde mai târziu, ușa s-a deschis cu un șuierat și acolo, pe uriașul ecran central al camerei de control era afișată imaginea de-focalizată a obiectului aflat pe un traseu de coliziune cu nava noastră.

- Ce naiba se întâmplă? N-ar trebui să dăm de meteoriți în zona zona asta, a exclamat el, uitându-se pe ecranul imens.

- Nu cred că e un meteorit.

- Dacă nu e un meteorit, atunci ce e? a continuat Petri, vizibil îngrijorat.

- Dacă nu ne schimbăm rapid cursul, vom afla pe pielea noastră, odată ce vom fi împrăștiați pe toată puntea.

Petri a umblat la controlul navigației și a configurat o mică variație în traiectoria stabilită inițial.

“Impact în 90 secunde,” a anunțat vocea feminină și caldă a sistemului de alertă de proximitate, fără nicio emoție. ”Distanța față de obiect: 276.000 kilometri și scade.”

- Petri, fă ceva! Și fă-o repede!” a strigat Azakis.

- Fac ceva, dar chestia aia se mișcă prea repede!

Probabilitatea estimată de impact, vizibilă pe ecranul din dreapta obiectului, scădea ușor. 90%, 86%, 82%.

- N-o să reușim, a șoptit Azakis.

- Prietene, nu s-a inventat încă ”obiectul misterios” care să-mi distrugă nava, l-a liniștit Petri cu un zâmbet răutăcios.

Printr-o manevră rapidă care i-a dezechilibrat pe moment pe amândoi, Petri a inversat polaritatea celor două motoare Bousen. Nava s-a zdruncinat câteva momente. Numai complicatul sistem gravitațional artificial care a compensat instant această modificare a împiedicat echipajul să nu fie aruncat în peretele din față.

- Deșteaptă mișcare, i-a spus Azakis, lovindu-și prietenul peste spate. Dar cum o să oprim învârtirea?

Obiectele din jurul lor deja începuseră să se ridice și se învârteau prin încăpere.

- Stai puțin, a răspuns Petri care încă apăsa butoanele și manevra controalele.

- Trebuie doar... Stropi de sudoare i se scurgeau încet de pe frunte.

- Să deschid… a continuat, în timp ce toate obiectele din încăpere continuau să se învârtă necontrolat. Până și ei doi începuseră să se ridice de pe podea. Sistemul gravitațional artificial nu mai reușea să compenseze imensa forță centrifugă care fusese generată. Deveneau din ce în ce mai ușori.

- Ecluza de golire trei! a strigat Petri în timp ce toate obiectele din cameră au căzut pe jos în același timp. Geamătul greoi a lui Azakis a fost oprit de un coș de gunoi greu care l-a lovit între a treia și a patra coastă. Petri a căzut de la înălțimea la care survolase, pe pupitru, aterizând într-o poziție nefirească și ridicolă.

Estimarea probabilității de impact scăzuse la 18% și continua să scadă rapid.

- E totul în ordine ? a gâfâit Azakis, încercând să ascundă durerea ce o resimțea în partea dreaptă.

- Da, da, sunt bine, a răspuns Petri, încercând să se ridice în picioare.

O clipă mai târziu, Azakis contacta echipajul care l-a informat că nu existau nici daune nici răniți.

Manevra pe care tocmai o executaseră a deviat ușor Theos de la cursul său iar scăderea de presiune provocată de deschiderea porții a fost imediat contra-carată de sistemul automat.

6%, 4%, 2%.

“Distanța față de obiect: 60.000 km,” a continuat vocea.

Amândoi și-au ținut respirația, așteptând să ajungă la o distanță de 50.000 km, când s-ar fi activat senzorii de rază scurtă. Păreau a fi niște momente fără sfârșit.

“Distanță față de obiect: 50.000 km. Senzori de rază scurtă activați.”

Imaginea încețoșată din fața lor s-a focalizat rapid. Obiectul care apăruse pe ecran putea fi observat, având toate detaliile vizibile. Cei doi astronauți s-au uitat unul la altul, fiecare căutând pe figura celuilalt un răspuns.

- Incredibil! au exclamat ei la unison.

Nassiriya – Restaurantul Masgouf

Colonelul Hudson se plimba agitat în susul și în josul holului din fața sălii principale a restaurantului. Îți verifica la fiecare minut ceasul pe care-l purta mereu pe încheietura mâinii stângi. Nu-l dădea jos nici când dormea. Era la fel de emoționat ca un adolescent la prima întâlnire.

Ca să-i treacă timpul, și-a comandat un Martini cu gheață și o felie de lămâie. Barmanul cu mustață l-a privit pe sub sprâncenele stufoase în timp ce ștergea alene un set de pahare cu picior.

Alcoolul era interzis în țările islamice. În seara aceea, însă, se făcuse o excepție. Întregul restaurant fusese rezervat pentru ei doi. Imediat ce a încheiat conversația cu doctor Hunter, Colonelul a contactat proprietarul, solicitând în mod special felul de mâncare Masgouf, care și dădea numele restaurantului. Din cauza dificultății de a obține ingredientul principal, și anume sturion, a vrut să se asigure că restaurantul putea face rost de el. Știind că are nevoie de cel puțin două ore pentru a fi pregătit, insistase să fie gătit în tihnă, pentru a un rezultat perfect.

Cum uniforma sa de camuflaj nu era potrivită pentru acea seară, a decis să-și scoată de la naftalină vechiul costum Valentino închis la culoare, pe care l-a combinat cu o cravată de mătase, în stil milităresc, cu dungi ale și gri. Pantofii negri, lustruiți cum numai un soldat știe să o facă, erau, de asemenea, italienești. Ceasul militar nu se potrivea în niciun fel, dar nu ar fi renunțat la el sub nicio formă.

- Sunt pe drum. Vocea a pârâit dintr-un receptor, asemănător unui telefon mobil, pe care îl ținea în buzunarul de la piept. L-a oprit și s-a uitat pe fereastră.

Mașina mare și neagră a făcut o manevră de evitare a unei pungi mototolite luate de vânt și care se rostogolea leneș pe stradă. Printr-o mișcare rapidă s-a apropiat și a oprit exact în fața intrării în restaurant. Șoferul a așteptat ca praful stârnit de mașină să se așeze înainte de a coborî cu atenție din mașină. Semnalul de ”cale liberă” a venit din casca ascunsă cu grijă în urechea lui dreaptă. S-a uitat cu atenție către toate pozițiile agreate anterior, până a fost sigur că și-a identificat toți colegii soldați care, în echipament militar, urmau să asigure siguranța celor doi participanți la cina din acea seară.

Zona era sigură.

A deschis ușa din spate și a întins ușor mâna dreaptă pentru a-și ajuta pasagerul să coboare

Elisa i-a mulțumit soldatului și a ieșit elegant din mașină. S-a uitat în sus în timp ce inspira aerul proaspăt al serii, oprindu-se o clipă pentru a admira priveliștea splendidă pe care numai cerul înstelat al deșertului o putea oferi.

Colonelul a așteptat o clipă, incapabil să se decidă dacă să-i iasă în întâmpinare sau să o aștepte să intre. În final a ales să rămână așezat, sperând că asta l-ar face să pară mai puțin agitat. Apoi, cu o indiferență simulată, a mers spre bar, s-a urcat pe un scaun înalt, odihnindu-și cotul stâng pe suprafața de lemn închis, a sorbit ultima picătură a băuturii din pahar, privind cum sâmburele lămâii cade înapoi în pahar.

Ușa s-a deschis cu un ușor scârțâit iar soldatul șofer s-a uitat împrejur verificând ca totul să fie în ordine. Colonelul a aprobat ușor din cap, iar escorta a condus-o pe Elisa înăuntru, invitând-o să meargă înaintea sa, cu un gest elegant al mâinii.

- Bună seara, doctore Hunter, a spus colonelul ridicându-se de pe scaun și afișând cel mai frumos zâmbet al său.

Sper că drumul a fost plăcut.

- Bună seara, colonele, a răspuns Elisa, afișând un zâmbet la fel de amețitor. Foarte plăcut, mulțumesc. Șoferul dumneavoastră a fost extrem de amabil.

- Poți pleca, mulțumesc, i-a spus el șoferului pe un ton autoritar. După un salut milităresc, tânărul s-a întors pe călcâie și a dispărut în noapte.

- Vă pot oferi un aperitiv, profesore? A întrebat colonelul, chemând barmanul mustăcios printr-o mișcare a mâinii.

- Orice beți și dumneavoastră, a răspuns Elisa fără să ezite, arătând spre paharul de martini pe care colonelul îl avea încă în mână. Apoi a adăugat:

- Vă rog, spuneți-mi Elisa, colonele. Prefer așa.

- Sigur că da. Și-mi poți spune Jack. ”Colonele” este pentru soldații mei.

A început bine, s-a gândit colonelul.

Barmanul a turnat al doilea martini și l-a întins nou sositei. Ridicându-l, l-a ciocnit cu cel al colonelului.

- Noroc, a zis ea pe un ton vesel, luând o înghițitură.

- Trebuie să-ți spun că arăți splendid în seara aceasta, Elisa, a spus colonelul, trecându-și rapid privirea peste invitata sa.

- Ei bine, nici tu nu arăți rău. O avea uniforma farmecul ei, dar te prefer așa, a spus ea, cu un zâmbet drăcos și înclinându-și capul într-o parte.

Cumva jenat, Jack și-a îndreptat atenția către conținutul paharului din mâna sa. S-a uitat la el o vreme, apoi a dat peste cap întregul conținut dintr-o înghițitură.

- Mergem la masa noastră?

- O idee bună, a exclamat Elisa. Sunt ruptă de foame.

- Am comandat specialitatea casei. Sper să-ți placă.

- Nu-mi spune că i-ai convins să gătească Masgouf! A întrebat ea, uimită, mărindu-și frumoșii ei ochi verzi cât de mult a putut. E aproape imposibil să găsești sturion în perioada asta a anului.

- Doar ce-i mai bun pentru așa un oaspete, a spus colonelul cu îngâmfare, văzând că alegerea sa fusese apreciată. Și-a întins politicos mâna dreaptă și a invitat-o să-l urmeze. Având încă un zâmbet răutăcios, l-a lăsat să o conducă spre masă.

Sala era decorată în stilul tipic regiunii. Lumina era caldă și diminuată iar draperiile enorme care veneau din tavan acopereau aproape în întregime pereții. Un covor imens cu elemente grafice Eslimi Toranjdar acoperea practic întreaga podea, iar altele, mai mici, fuseseră plasate în colțurile încăperii, pentru a încadra ansamblul. Evident, conform tradiției, masa ar fi trebuit servită așezați fiind pe canapea, având perne confortabile pe podea, dar fiind un vestic tipic, colonelul a preferat o masă ”mai normală”. Chiar și aceasta fusese aranjată cu atenție, culorile alese pentru fața de masă potrivindu-se perfect cu restul clădirii. Muzica de fundal, în care o Darbuka9 cu un ritm Maqsum10 acompania o melodie Oud11 , umplea încăperea.

O seară perfectă.

Un chelner înalt și slăbuț s-a apropiat politicos de ei, și, cu o plecăciune, i-a invitat să ia loc. Colonelul a lăsat-o pe Elisa să se așeze prima, în timp ce el se concentra pe aranjarea scaunului său, apoi s-a așezat în fața ei, având grijă să nu-i intre cravata în farfurie.

- Locul acesta este foarte drăguț, a spus Elisa, uitându-se în jurul ei.

- Mulțumesc, spuse colonelul. Trebuie să recunosc că eram puțin îngrijorat că nu-ți va plăcea. Dar apoi mi-am amintit de pasiunea ta pentru zona aceasta și m-am gândit că ar fi cea mai bună alegere.

- Ai presupus corect, a spus Elisa, dezvăluindu-și, din nou, frumosul zâmbet.

Chelnerul a desfăcut o sticlă de șampanie, și în timp ce le umplea cupele, un altul a sosit, aducând o tavă.

- Ați dori să încercați niște Most-o-bademjun12 ?

Cei doi participanți la cină s-au uitat unul la altul cu încântare. Ridicându-și paharele au toastat încă o dată.

Într-o mașină închisă la culoare, aflată la aproximativ o sută de metri depărtare, două persoane manevrau un sistem complicat de supraveghere.

- Ai văzut cum o răsfață colonelul pe tipa aia? a spus cu un rânjet cel de pe scaunul șoferului, care era vizibil mai plinuț. Mesteca un sandviș enorm și-și umplea burta și pantalonii de firimituri.

- O idee genială să introducem un transmițător în cercelul profesorului, a răspuns celălalt, mult mai slab, cu ochi mari, închiși la culoare, în timp ce sorbea cafea dintr-un pahar mare, de hârtie maro. Auzim tot ce vorbesc de aici.

- Asigură-te că nu o dai în bară și înregistrează totul, a bombănit celălalt, altfel o să ne pună să mâncăm cerceii ăia la micul dejun.

- Stai liniștit. Sunt familiarizat cu echipamente de genul ăsta. Nu vom rata nici măcar o șoaptă.

- Trebuie să aflăm exact ce a descoperit doamna asta, a adăugat cel mai plinuț. Șeful a investit o grămadă de bani pentru a urmări cercetarea asta în secret.

- Cu siguranță nu va fi ușor cu toată securitatea pe care a instalat-o colonelul. Bărbatul mai slab s-a uitat spre cer ca și când ar fi într-un vis, apoi a adăugat: