bannerbanner
Întoarcerea Pe Pământ
Întoarcerea Pe Pământ

Полная версия

Настройки чтения
Размер шрифта
Высота строк
Поля
На страницу:
1 из 4

Danilo Clementoni

Întoarcerea pe Pământ

Aventurile lui Azakis și Petri

Titlul original: Il Ritorno

Traducere: Monica Diaconu

Prezenta carte este o opera de ficțiune. Orice nume, personaje, locuri sau organizații menționate sunt rodul imaginației autorului, scopul lor fiind autenticitatea poveștii. Orice asemănare cu evenimente sau persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare.

ÎNTOARCEREA PE PĂMÂNT

Copyright © 2013 Danilo Clementoni

Prima ediție: Noiembrie 2013

Ediția în limba engleză: Septembrie 2016

Traducere: Monica Diaconu

Publicată și tipărită pe cont propriu

facebook: https://www.facebook.com/danilo.clementoni

blog: dclementoni.blogspot.it

e-mail: d.clementoni@gmail.com

Toate drepturile rezervate. Nicio parte a prezentei publicații nu poate fi reprodusă sub nicio formă, inlcusiv prin orice sisteme mecanice sau electronice, fără acordul prealabil scris al autorului,cu excepția unui fragment scurt, extras în scopurile recenziei.

.

Soției și fiului meu, pentru răbdarea și sugestiile prețioase, care m-au ajutat să-mi îmbunătățesc atât povestea cât și pe mine personal.

Mulțumiri speciale tuturor prietenilor pentru susținerea lor nesfârșită și pentru că m-au încurajat să termin această lucrare. Fără ei, nu ar fi văzut lumina tiparului.

Aș vrea să-i mulțumesc lui Monica Diaconu, traducătorul meu, pentru munca depusă la această carte și pentru dedicarea în finalizarea acestei traduceri.

Cuprins

  Introducere

  Nava spațială Theos – La 1.000.000 km de Jupiter

  Planeta Pământ – Tell el-Mukayyar – Iraq

  Nava spațială Theos– Orbitând în jurul lui Jupiter

  Nassiriyya – Hotelul

  Nava spațială Theos– Alerta de proximitate

  Nassiriya – Restaurantul Masgouf

  Nava spațială Theos– Obiectul misterios

  Nasiriyya – Cina

  Nava spațială Theos– Analiza datelor

  Nasiriyya – După cină

  Nava spațială Theos– Bătrânii

  Nasiriyya – Trezirea

  Nava spațială Theos– Imagini ale Pământului

  Tell el-Mukayyar – Săpăturile

  Nava spațială Theos – Teribila descoperire

  Tell el-Mukayyar – Sarcofagul

  Nava spațială Theos– Centura de asteroizi

  Tell el-Mukayyar – Atacul nocturn

  Nava spațială Theos– Figura de pe Marte

  Tell el-Mukayyar – Surpriza din noapte

  Nava spațială Theos– Orbitarea Pământului

  Tell el-Mukayyar – Deconspirarea

  Nava spațială Theos– Ultimele pregătiri

  Tell el-Mukayyar – Cei patru paznici strălucitori

  Tell el-Mukayyar – Contact

  Tell el-Mukayyar – Recuperarea

  Nava spațială Theos Spacecraft – Musafiri la bord

  Nava spațială Theos– Dezvăluirea

  Referințe bibliografice

 1

  2

  3

  4

  5

  6

  7

  8

  9

  10

  11

  12

  13

  14

  15

  16

  17

  18

  19

  20

“Eram pe drumul înapoi. Trecuse doar un an din anii noștri solari de când am fost forțați să părăsim planeta în grabă, dar pentru aceștia, echivalentul în ani pământești era de 3.600. Ce vom găsi?”

Introducere

A douăsprezecea planetă, Nibiru (planeta trecerii) cum era denumită de către sumerieni, sau Marduk (regele cerurilor) cum i se mai spunea de către babilonieni, este, de fapt, un corp ceresc care orbitează în jurul soarelui nostru, având o rotație de 3.600 de ani. Orbita sa este îndeosebi eliptică, retrogradă (rotindu-se în jurul soarelui în direcția opusă față de celelalte planete) și înclinată vizibil față de planul sistemului nostru solar.

Fiecare apropiere ciclică a cauzat aproape întotdeauna transformări interplanetare imense în sistemul nostru solar, atât la nivelul orbitelor cât și al conformației planetelor care îl formează. În timpul unei asemenea tranziții tumultuoase, impresionanta planetă Tiamat, localizată între Marte și Jupiter, având o masă de aproximativ nouă ori mai mare decât a Pământului actual, bogată în apă și dotată cu 11 sateliți, a fost distrusă în urma unei coliziuni cataclismice. Una dintre cele șapte luni care orbitau Nibiru a lovit gigantica planetă Tiamat, rupând-o efectiv în două, și aruncând cele două jumătăți pe două orbite opuse. În următoarea tranziție (”a doua zi” a Genezei), restul sateliților aparținând de Nibiru au încheiat procesul, distrugând complet una dintre cele două secțiuni formate în urma primei coliziuni. Resturile generate în urma multiplelor impacte au creat ceea ce denumim azi ”centura de asteroizi” sau ”brațară de ciocane” cum mai este denumită de sumerieni. Aceasta a fost parțial acaparată de planetele învecinate. Jupiter, în special a captat majoritatea resturilor, crescându-și astfel semnificativ masa.

Artefactele-satelit ale dezastrului, inclusiv ce a mai rămas din Tiamat, au fost “proiectate” ca resturi orbitale, formând ceea ce știm azi ca și ”comete”. Partea care a supraviețuit celei de a doua tranziții este poziționată pe o orbită stabilă între Marte și Venus, luând odată cu ea ultimul satelit și formând ceea ce cunoaștem sub denumirea de Pământ, împreună cu partenerul său inseparabil, Luna.

Urma lăsată de acest impact cosmic, care s-a întâmplat acum aproximativ 4 miliarde ani, este în continuare parțial vizibilă și azi. Zona afectată este complet acoperită de apă, fiind ceea ce cunoaștem ca Oceanul Pacific. Aceasta ocupă cam o treime din suprafața pământului, întinzându-se pe o suprafață de peste 179 milioane de kilometri pătrați. În această zonă vastă nu există practic o masă de teren, însă există o depresiune care se întinde până la o adâncime de peste zece kilometri.

În prezent, Nibiru seamănă destul de mult cu Pământul din punct de vedere al conformației. Două treimi din suprafață sunt acoperite cu apă, în timp ce restul este ocupat de un singur continent care se întinde de la nord la sud, având o suprafață totală de peste 100 de milioane de kilometrii pătrați. Timp de sute de mii de ani, unii dintre locuitorii săi au profitat de asemănările dintre planeta lor și a noastră, făcând vizite regulate, influențând de fiecare dată cultura, cunoștințele, tehnologia și evoluția rasei umane. Strămoșii noștri s-au referit la ei în multe feluri, dar poate că numele care-i reprezintă cel mai bine a fost mereu cel de ”Zei”.

Nava spațială Theos – La 1.000.000 km de Jupiter

Azakis s-a întins confortabil în scaunul lui negru, cu auto-modelare. I-a fost oferit cadou, cu ani în urmă de către un prieten meșteșugar, care l-a făcut cu propriile mâini cu ocazia primei misiuni interplanetare. I-a spus atunci că-i va aduce noroc. Și că îl va ajuta să se relaxeze și să ia cele mai bune decizii. Într-adevăr, a luat multe decizii pe acest scaun, și de multe ori a avut noroc. Astfel că mereu își aduce aminte cu drag de acel moment atunci când îl folosea, în ciuda nenumăratelor reguli care i-ar fi împiedicat folosirea, mai ales pe o navă spațială de categoria Bousen-1, cum era cea în care se afla acum. Un fuior de fum albăstrui se ridica din țigara pe care o ținea între degetul mare și arătătorul mâinii drepte, în timp ce, încerca să urmărească cu privirea cele 4.2 UA1 care îl separa încă de destinația lui. Deși făcea aceste călătorii de câțiva ani deja, farmecul întunericului din spațiul înconjurător și miile de stele cu care este presărat, reușeau încă să-i capteze atenția. Deschiderea în formă ovală din fața lui îi permitea o imagine completă în direcția de mers, și era încă surprins de modul în care câmpul de forță subțire ca un voal îl putea proteja de frigul sideral al spațiului, sau preveni scăpările bruște de aer și să-l împiedice să fie absorbit în vidul exterior. Altfel, ar muri aproape instantaneu. A tras un fum rapid din țigara lungă și a continuat să se uite în afișajul holografic din fața lui, în care vedea fața obosită, ne-bărbierită a colegului său de drum.

În altă parte a navei, Petri repara sistemul de control al conductelor de evacuare. S-a amuzat puțin de unul singur deformând imaginea centrală, suflând fumul pe care tocmai l-a inhalat, și creând un efect de val care i-a amintit de mișcările sinuoase ale dansatoarele exotice pe care se ducea adesea să le vadă atunci când ajungea în sfârșit în orașul natal și se putea bucura de odihna bine-meritată.

Petri, prietenul și partenerul său de aventură avea aproape treizeci și doi de ani, și aceasta era deja a patra lui misiune de acest tip. Statura lui înaltă și impresionantă impunea respect celor pe care-i întâlnea. În ciuda ochilor negri ca spațiul din jurul lor, a părului lung, închis la culoare și răvășit care-i cădea pe umeri, a înălțimii de aproape doi metri și treizeci de centimetri, pieptului puternic și brațelor capabile să ridice fără probleme un Nebir2 , avea un suflet de copil. Priveliștea unei flori Soel3 înflorind în soare îl emoționa și putea sta ore în șir, privind complet fermecat valurile care se sparg pe coasta de fildeș a Golfului Saraan4 . Un individ incredibil, de încredere și loial, și-ar fi dat oricând viața pentru el, fără nicio ezitare. Nu ar fi plecat niciodată fără să-l aibă pe Petri lângă el. Era singura persoană din lume în care avea o încredere oarbă și pe care nu ar fi trădat-o niciodată.

Motoarele navei, ajustate pentru o navigare în cadrul sistemului solar, scoteau clasicul și liniștitorul sunet bi-fazic. Pentru auzul lui profesionist, sunetul acela însemna o bună funcționare a navei. Auzul său sensibil îi permitea să distingă inclusiv o variație în camerele de ajustare de numai 0,0001 Lasig, cu multe înainte ca aceasta să fie detectată de sofisticatul sistem automat de control. Acesta a și fost motivul pentru care, chiar și la vârsta sa fragedă, i-a fost încredințată comanda unei nave din categoria Pegasus.

Erau destui cei care ar fi dat orice numai să fie în locul lui. Dar locul era ocupat de el.

Implantul intra-ocular O^COM a făcut ca nou calculata rută să apară în fața lui. Era incredibil cum un obiect de numai câțiva microni putea efectua toate acele funcții. Introdus direct în nervul optic, era capabil să vizualizeze întregul panou de control, suprapunând imaginea peste cea pe care o avea efectiv în fața sa. S-a obișnuit mai greu la început cu vrăjitoria asta, și nu odată starea de greață amenința să devină insuportabilă. Acum însă, nu mai putea lucra fără el.

Întregul sistem solar se învârtea în jurul lui în toată maiestuozitatea sa fascinantă. Micul punct albastru de lângă imensul Jupiter reprezenta poziția navei lor, iar linia roșie, subțire, ușor mai curbată decât versiunea anterioară, acum estompată, indica noua traiectorie spre Pământ.

Atracția gravitațională a celei mai mari planete din sistem era alarmantă. Era imperativ să rămână la o distanță sigură, și numai puterea celor două motoare Bousen i-ar permite lui Theos să scape din această îmbrățișare a morții.

Dispozitivul mobil de comunicare atașat de panoul din fața lui a cârâit:

- Azakis. Trebuie să verificăm starea racordurilor din compartimentul șase.

Replica lui a venit pe un ton jucăuș care știa că-l va enerva pe prietenul său:

- N-ai făcut deja asta?

- Aruncă blestemata aia de țigară și hai și ajută-mă! a tunat Petri.

Știam eu.

Reușise să-l enerveze și se delecta teribil cu asta.

- Aici sunt. Pornesc spre tine, prietene, nu te enerva.

- Haide odată. Sunt de patru ore aici și nu am nici un chef de glume.

Teribil de morocănos, dar nimeni și nimic nu-i putea separa.

Se cunoșteau încă din copilărie. El a fost cel care l-a salvat, nu o dată, de la o anumită bătaie (a fost un copil mult mai mare), folosindu-și statura impunătoare pentru a interveni între prietenul său și gașca obișnuită de bătăuși, care-l alegeau mult prea des drept țintă.

Ca și copil, Azakis nu era sigur că va fi genul de bărbat pentru care cele mai frumoase membre ale sexului opus s-ar bate. A abordat mereu un stil vestimentar neglijent, capul ras, o constituție zveltă, fiind mereu conectat la dispozitivul GCS5 , cu ajutorul căruia absorbea cantități imense de informație de zece ori mai repede decât majoritatea lumii. La zece ani, grație performanțelor sale academice deosebite, îi fusese deja acordată o permisiune de acces nivel C, cu opțiunea de a dobândi cunoștințe care nu erau disponibile majorității semenilor săi. Implantul neuronal N^COM, care-i oferea acest tip de acces, avea, totuși, câteva efecte secundare. Faza de dobândire a informațiilor necesita concentrare completă. Dat fiind faptul că-și petrecuse majoritatea timpului în acest fel, avea o privire absentă, care se uita în gol, fiind complet rupt de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Adevărul este că,în ciuda celor susținute de către Bătrâni, părerea generală era că e ușor retardat.

Dar asta nu a contat niciodată pentru el.

Setea lui de cunoștințe nu avea limite. Rămânea conectat chiar și în timpul nopții. Deși în timpul somnului capacitatea de dobândire a informațiilor era misterios redusă la 1%, tocmai din cauza necesității unei concentrări absolute, nu dorea să piardă nici măcar un moment din viața sa în care să-și dezvolte contextul cultural.

S-a trezit zâmbind ușor și a pornit spre compartimentul șase, unde îl aștepta prietenul său.

Planeta Pământ – Tell el-Mukayyar – Iraq

Elisa Hunter a încercat din-nou să-ți șteargă afurisita de sudoare de pe frunte. Părea decisă să-i curgă ușor spre nas și să picure în nisipul fierbinte de sub ea. Era deja în genunchi de câteva ore, cu Mistria Marshalltown6 , de care nu se despărțea niciodată, îndepărtând ușor pământul fără să provoace vreo daună, încercând să dezgroape un obiect care părea să fie partea superioară a unei pietre de mormânt. Cu toate acestea, nu era în continuare convinsă de această teorie. Lucra deja de două luni lângă Ziqqurat-ul din Ur7 . I s-a permis să lucreze aici mulțumită reputației sale de arheolog și cunoștințelor sale avansate de sumeriană. De la primele excavații efectuate la începutul secolului XX, au fost descoperite câteva morminte, dar niciodată nu s-a mai văzut un asemenea artefact pe vreunul dintre ele. Din cauza formei pătrate și a dimensiunii apreciabile, părea mai degrabă un fel de ”capac” al unui recipient decât un sarcofag. Un obiect îngropat acolo cu mii de ani în urmă pentru a proteja sau a ascunde ceva.

Din păcate, dat fiind că dezgropase numai o mică secțiune a părții superioare, nu avea cum să estimeze înălțimea presupusului recipient. Gravurile cuneiforme care acopereau întreaga parte vizibilă a capacului nu semănau cu nimic din ce mai văzuse.

Traducerea lor i-ar fi luat câteva zile și tot atâtea nopți nedormite.

-Doctore Hunter.

Elisa și-a înălțat capul. Punându-și mâna dreaptă în dreptul ochilor pentru a-i apăra de soare, și-a văzut asistentul, Hisham, grăbindu-se spre ea.

- Profesore, aveți un apel de la bază. Pare a fi urgent.

- Bine. Mulțumesc, Hisham.

A profitat de această pauză forțată și s-a bucurat de o gură de apă, care deja aproape fiartă, din plosca pe care o căra mereu la centură.

Un apel de la bază... Nu putea însemna decât că s-a întâmplat ceva.

S-a ridicat, și-a scuturat norii de praf de pe pantaloni, și s-a îndreptat spre cortul care servea pe post de bază de cercetare.

A deschis fermoarul care ținea cortul pe jumătate deschis și a intrat. A avut nevoie de câteva minute pentru ca ochii săi să se acomodeze cu lumina, dar asta nu a împiedicat-o să-i recunoască figura colonelului Jack Hudson pe ecran. Se uita fioros în gol, așteptând-o să apară.

Colonelul era oficial responsabil de divizia strategică anti-teroristă staționată în Nassiriya, dar sarcina lui reală era să coordoneze programul de cercetare comandat și monitorizat de departamentul fantomă ELSAD8 . Acest departament era învăluit în același mister care înconjura toate organizațiile de acest gen. Puține persoane cunoșteau exact scopul și obiectivele acestei organizații. Singura certitudine era faptul că raportarea se făcea direct către președintele Statelor Unite.

Elisa nu acorda prea multă importanță acestor lucruri. Adevăratul motiv pentru care acceptase oferta de a lua parte la una dintre aceste expediții era faptul că putea, în sfârșit, să revină în locul pe care-l iubea cel mai mult pe lume și să lucreze ceea ce-i plăcea. În ciuda vârstei destul de fragede (treizeci și opt de ani), avea cele mai multe realizări din domeniul ei.

Arborând cel mai frumos zâmbet al ei a spus:

- Bună seara, Generale. Cărui fapt datorez această onoare?

- Doctore Hunter, nu e nevoie de sentimentalisme. Știți foarte bine de ce sun. Permisul acordat pentru a vă finaliza munca a expirat acum două zile. Nu mai puteți sta acolo.

Vocea sa era dură și fermă. De data asta, nici măcar farmecul ei evident nu avea să fie suficient pentru a-i asigura o prelungire. A decis să-și joace ultima carte.

Începând cu 23 martie 2003, când coaliția condusă de Statele Unite ale Americii a decis să invadeze Irak-ul, cu intenția expresă de a-l înlătura pe dictatorul Saddam Hussein, acuzat că ar fi deținut arme de distrugere în masă (acuzație care, ulterior, s-a dovedit a fi nefondată) și de susținerea terorismului islamic în Irak, toate cercetările arheologice, care erau oricum dificile și pe timp de pace, au fost amânate.

Abia odată cu încetarea formală a ostilităților pe data de 15 aprilie 2013 a renăscut și speranța arheologilor din lumea întreagă că vor reuși să aibă acces la site-ul în care s-a dezvoltat una dintre cele mai vechi civilizații ale lumii, înainte de a-și dispersa cultura la nivel mondial. Decizia autorităților iraquiene, de la finalul lui 2011, de a re-deschide excavațiile pentru unele sit-uri de o valoare istorică inestimabilă pentru ”a continua îmbunătățirea moștenitorii lor culturale” le-a transformat speranța în realitate. Sub auspiciile Națiunilor Unite, și cu numeroase autorizații semnate și confirmate anterior de către nenumărate ”autorități”, câteva grupuri de cercetare, selecționate și supravegheate de către personalul comisiei, aveau permisiunea de a lucra pentru o perioadă limitată de timp, în cele mai importante zone de interes arheologic de pe teritoriului Iraq-ului.

Apropiindu-se cât mai mult de cameră, pentru ca ochii ei de un verde-smarald să poată obține efectul dorit, și-a început pledoaria:

- Dragul meu colonel, aveți perfectă dreptate.

Știa că o atitudine respectuoasă îl va bine-dispune interlocutorul.

- Dar suntem atât de aproape.

- Aproape de ce? a tunat colonelul, ridicându-se de pe scaun și punându-și pumnii pe birou.

- Îmi repetați aceeași poveste de câteva săptămâni. Nu vă mai pot susține dacă nu veniți cu ceva concret.

- Dacă mi-ați acorda onorarea de a lua cina cu mine în seara asta, aș fi încântată să vă arăt ceva care v-ar face să vă răzgândiți. Ce spuneți?

Un zâmbet frumos i-a dezvelit dinții albi. Și-a trecut mâna prin părul lung și blond. Era sigură că-l putea convinge.

Colonelul s-a încruntat, încercând să-și păstreze o mină nervoasă, deși știa foarte bine că nu putea rezista ofertei ei. Ii plăcuse de Elisa dintotdeauna, iar ideea unei cine în doi îl intriga.

În ciuda celor patruzeci și opt de ani ai săi, era încă un bărbat atrăgător. Având un corp atletic, trăsături ferme, păr încărunțit, o privire dură, hotărâtă a ochilor săi de un albastru intens, o cultură generală vastă care-i permitea să converseze pe marginea unei varietăți de subiecte, și farmecul indiscutabil al ofițerului în uniformă, era în continuare un bărbat ”interesant”.

- În ordine, a mârâit colonelul. Dar va trebui să-mi aduci ceva senzațional deseară, altfel ai face bine să te apuci să-ți strângi catrafusele și să-ți faci bagajele.

Încerca să-și folosească tonul său cel mai autoritar, dar nu se descurca prea bine.

- Să fii gata la ora opt. Trimit o mașină să te ia de la hotel.

A întrerupt comunicarea fără să-și ia la revedere.

La naiba, trebuie să mă grăbesc. Mai am doar câteva ore până se întunecă.

Scoțându-și capul din cort, a strigat:

- Hisham, adună toată echipa. O să am nevoie de tot ajutorul disponibil.

A parcurs grăbită cei câțiva metri care o despărțeau de zona de excavație, lăsând un nor de praf în urma ei. În câteva minute, toată lumea era adunată în jurul eu, așteptând instrucțiuni.

Arătând spre marginea cea mai îndepărtată a pietrei, a ordonat:

- Tu, îndepărtează te rog nisipul de pe colțul acela. Și tu, ajută-l. Vă sugerez să aveți grijă. Dacă este ceea ce cred eu că este, ne-ar putea salva fundurile tuturor.

Nava spațială Theos– Orbitând în jurul lui Jupiter

Micul, dar confortabilul și sfericul modul intern de transfer călătorea cu o viteză medie de aproximativ 10m/s, de-a lungul culoarului trei, care urma să îl ducă pe Azakis la intrarea în compartimentul în care partenerul său de drum, Petri, îl aștepta.

Theos, care avea, de asemenea, o formă sferică și un diametru de nouăzeci și șase de metri, avea optsprezece conducte tubulare, fiecare având puțin peste trei sute de metri în lungime. Fuseseră construite ca și meridiane, cu o spațiere la zece grade, astfel încât să acopere întreaga circumferință. Fiecare dintre cele douăzeci și trei de nivele avea patru metri înălțime, cu excepția calei centrale (nivelul unsprezece), care măsura de două ori mai mult. Erau ușor accesibile prin intermediul capetelor realizate de fiecare culoar la fiecare etaj. Practic, trecerea dintre cele mai separate două puncte ale navei dura cel mult cincisprezece secunde.

Frânarea modului era abia perceptibilă. Ușa s-a deschis cu un șuierat ușor, descoperindu-l pe Petri, cu picioarele depărtate și brațele încrucișate.

На страницу:
1 из 4