O Lumină În Inima Tenebrelor

Mintea lui a alunecă în melancolie. A fost o mare pierdere... pentru că fata fusese de o frumusețe incomparabilă și o puritate neîntinată. Corpul său uscățiv nu se mișca, și căuta cu ușurință prin mulțime cu ochii săi întunecați.

Cristalul a reapărut numai la fiecare o mie de ani, așa cum e scris în vechile pergamente pe care le-a luat de la vrăjitorul Shinbe înainte să-și ia viața. Buzele-i formau un zâmbet crud, după ce și-a amintit acea crimă specială... dar foarte delicioasă.

Numărând anii de atunci, fecioara aleasă care ținea acum cristalul aproape de inima ei, ar avea douăzeci și unu de ani, poate un pic mai tânără. Hyakuhei a simțit-o în imediata vecinătate a universității și acum aici printre mulțimea de studenți de la clubul de noapte.

Faptul că acest oraș a fost construit pe același loc unde a dispărut cristalul dovedea că ar fi predestinat și pentru reapariția lui.

Dacă nu o găsea pe cea care avea Gardianul Inimii de Cristal, atunci ar trebui să recruteze pe cineva care era acceptat printre ei și l-ar fi putut ajuta în căutarea lui. Un non-om, o creatură a nopții, mai presus de toate, putea detecta puterea pe care și-o dorea pentru sine.

Un zâmbet rău îi împodobi buzele perfecte, anticipând fiorul vânătorii. Apelând la copiii săi favoriți să i se alăture, de data aceasta el va avea ce-și dorea. El trăise în întuneric de prea mult timp și chiar și lucrurile cele mai plăcute începuseră să-l plictisească.

Hyakuhei dorea ceva nou și o provocare era exact ceea ce putea să-l trezească din viața sa adormită. Putea să simtă vag o boare în aer și zâmbi cu bună știință. N-ar fi nici o grabă... pentru ce era timpul... pentru un vampir.

*****

Tasuki privea cu uimire pe Kyoko care a pus jos ultimul ceai cu gheață. Ochii lui acum maro, se uitară înapoi la băutura lui care era încă plină, cu o privire îngrijorată pe față. − Kyoko, dacă ți-e sete, aș putea să-ți iau ceai adevărat de la bar, dacă vrei? El a zâmbit în timp ce se uita la Kyoko roșind când își dădu seama ce făcuse.

Suki a înălțat o sprânceană când a observat paharul gol a lui Kyoko și tresări în interior, știind că Kyoko o să o omoare cu plăcere mâine pentru mahmureală. Dădu din umeri convingându-se că în seara asta sărbătoreau și că Kyoko i-ar ierta-o... în cele din urmă.

Privind la Tasuki cu cea mai bună expresie a sa de − Ajutor, am o problemă, Suki a fost de acord. − Cred că ar putea fi o idee bună. Ea îl făcu cu ochiul în semn de încurajare și de glumă subînțeleasă.

Îi plăcuse mereu de Tasuki și își dori de mult ca Kyoko să-l întâlnească mai des, în loc de Toya, pe care îl plăcea ea, dar el nu o trata pe Kyoko cum ar fi trebuit. Era bucuroasă că Kyoko putea să dea tot așa cum a primit și că nu l-a lăsat pe Toya să o calce-n picioare.

Apoi a fost Kotaro, care ar lua-o pe Kyoko și se va căsători cu ea dacă i se va oferi șansa. Era frumos și o trata ca o zeiță, dar Suki nu se simțea în regulă cu ideea de a-și pierde cea mai bună prietenă.

Ochii lui Suki s-au aprins la gândul de a-i împinge împreună pe Tasuki și Kyoko, mai ales după cum tocmai au dansat împreună. Ea nu și-ar fi dorit să fie prinsă în fapt totuși, pentru că Kyoko putea fi înspăimântătoare când era la nervi. O fată ar fi trebuit să se descurce până cu cele două capete fierbinți pe care le întâlnea. Zâmbetul lui Suki s-a înmuiat în timp ce se gândea la prietenul ei, deși nu ar admite niciodată un astfel de titlu.

Shinbe era la fel de nebun ca și oricare din cele două Kyoko pe care le întâlnise, dacă nu chiar mai mult.

Întorcându-și gândurile în prezent, Suki se ridică cu un zâmbet supărat. − Am de gând să vorbesc DJ-ul să-mi cânte melodia preferată, mă întorc imediat! Cu asta, i-a lăsat pe cei doi singuri de capul lor. În taină, spera că timpul petrecut împreună ar aprinde o mică flacără între cei doi.

Kyoko se uită înapoi la Tasuki, simțindu-se ușoară și zâmbi vinovată. − Mi-ar plăcea un ceai... sau poate cafeaua ar fi chiar mai bună. Deși uneori agitația de la cafea este aproape la fel de rea. Ea zâmbi la propria-i glumă: − Dacă nu vă deranjează să o aduceți cât merg la toaletă. Luă mâna întinsă a lui Tasuki îl lăsă să o ajute.

Kyoko clipi rapid, pe măsură ce lucrurile începură să arate puțin cam confuze, apoi chicoti. − Mă întorc imediat! Ea exploră zidurile căutând direcția toaletei. Văzând-o mai aproape de ușa din față, se ridică, sperând că nu arăta atât de amețită pe cât părea. Poate că dacă s-ar fi stropit cu niște apă rece pe față și nu ar mai fi băut în seara asta, poate ar fi mai bine.

Trupul lui Kyou se încordă în timp ce privea fata îndreptându-se spre ultimul loc în care ar fi dorit ca ea să meargă, intrarea... și inamicul. Ochii lui aurii bântuiți aveau o nuanță roz și cu o mârâială agravantă, dispăru de parcă nu ar fi fost niciodată acolo.

Mintea plină de uimire a lui Kyoko se întreba de ce au pus băile departe în față lângă ușă, în timp ce privea o gașcă de oameni care încă intrau în clubul de noapte. Unii dintre noii veniți păreau deja în modul petrecere, iar zgomotul din ringul de dans s-a amplificat.

Yohji, unul dintre băieții din campus, se împiedică, fără să se uite unde mergea. Fratele lui îl convinsese deja să meargă la câteva baruri de pe drum mai devreme și tocmai ieșiseră din ultimul ca să-l încerce și pe ăsta. În timp ce se întoarse să-i cheme pe fratele său mai mic, Hitomi, se lovi de un corp moale și cald.

Ascultând un strigăt feminin, Yohji se întinse instantaneu și o prinse cu ambele brațe. Ochii luminându-se văzând fața celei pe care o ținea, un zâmbet feroce i se întinse pe buze. − Kyoko?...

Odată ce camera s-a hotărât să se oprească din rotație și s-a îndreptat, Kyoko a ridicat ochii la tipul care o îmbrâncise, apoi jucă totul într-o lovitură. − Yohji... Salut! Kyoko se înroși când el o ținu mai aproape și încercă instantaneu să-și vadă de drum.

− Nu e bine. Nu e bine−, s-a auzit undeva în capul ei... avertizarea era clară.

Ea se lovi de Yohji de multe ori la școală și, deși era un fustangiu, fiind extrem de arătos și unul dintre cei mai populari atleți, ea a încercat întotdeauna să îl evite. Era prea agresiv pentru gustul ei și a ales să stea deoparte el și de grupul pe care-l frecventa.

− Sunt OK acum, Yohji, poți să mă lași să plec, a zâmbit ea, ascunzându-și îngrijorarea, încercând să fie neutră și să nu înceapă o scenă.

Yohji nu și-a slăbit strânsoarea și zâmbi tainic la neliniștea ei. − De ce te-aș lăsa să mergi acum când în sfârșit te-am prins, Kyoko?

Ochii îi erau deja plini de pofte, iar chipul lui părea de prădător. I se scurseră ochii după ea de mult timp și ea niciodată nu i-ar fi dat apă la moară. Iar acum că cei doi gardieni nu erau în preajmă să-l oprească, nu ar fi scăpat așa ușor.

Hyakuhei a privit cu interes scena petrecându-se câțiva pași de el. Putea să-l vadă perfect pe tip, dar nu zări decât spatele femeii. − Acea fata… Ochii îi luară o strălucire stranie în timp ce o privea. Putea să-i miroasă nervozitatea și puritatea atât de mult încât să-i suprasolicite simțurile.

Cât despre tipul care o ținea, pofta lui era atât de groasă în aer, încât se putea vedea. Ochii lui Hyakuhei se micșorau pe când nevoia de a-l ucide pe nemernic începu să-i ardă în vene. El a pornit înainte dar se lovi scut de praful de curcubeu care-i opri avântul. Strălucirea liniștitoare se așeză în timp ce el se aplecă din nou pe perete, micindu-și încă o dată ochii cu bănuială. Era protejată de nemuritor?

Atinse ceea ce a rămas din acel scut și lăsă sentimentul liniștitor să-l copleșească. Un efect așa de calmant nu-i va opri intențiile rele prea mult. − Băieții și jocurile lor, rânji în timp ce ochii lui plini de noapte se întorceau la fată.

Aura ei îl prinse complet nepregătit. Privirea îi dezmierda trupul minunat iar pielea ei strălucea ca roua pe o floare înaintea primei lumini a zorilor. Nevoia de a o atinge îi copleși simțurile, și făcu un alt pas în necunoscut spre ea... de această dată ignorând scutul enervant al strălucirii protectoare.

Chiar când urma să ia fata în propriile brațe, un alt val de posesivitate îl lovi ca un șoc real. Aura familiară îi mângâia simțurile, așa cum nu simțise de zeci de ani. Privind ultima dată spre fata pe care o revendica mental, ochii lui întunecați se umeziră ușor în timp ce luase decizia. O va avea... în curând.

Un zâmbet îi înclină buzele viclene la gândul noii aure, în timp ce se retrăgea în întuneric. − Deci sfidătorul Kyou, a hotărât să intre în joc... să vedem ce intenții are cu adevărat.

******

Toya a pătruns în apartamentul pe care-l împărțea cu Shinbe, dar când nu și-a văzut prietenul, a început să strige deodată. − Shinbe, unde naiba ești? Furia lui era mare și, din motive întemeiate, avea un sentiment foarte rău cu privire la siguranța lui Kyoko, mai ales după ce Kotaro la informat despre celelalte fete dispărute... atât de multe.

Deja nervii lui erau întinși și dacă nu o va avea în față pe Kyoko cât mai repede, era pornit să spargă ceva. Apoi, din nou, Dacă ar fi văzut-o, ea să se considere norocoasă dacă o va mai pierde din ochi din nou... vreodată. Dacă ar fi fost după el, ar fi ținut-o în cătușe permanent doar pentru el.

Shinbe ieși din baie aranjându-și cămașa albastră ca gheața arătând ca și cum ar merge în oraș. − Sunt aici, unde arde? S-a așezat pe canapea și a început să-și pună pantofii ca și cum n-ar fi avut nicio grijă pe lumea asta.

Kotaro stătea în spatele lui Toya așteptând să vadă dacă Shinbe avea idee despre unde ar fi Kyoko. Lăsându-se pe tejgheaua de la bucătărie, se uită cum Toya se ridică peste Shinbe.

Dacă Toya și-a adus aminte de ceea ce făcuse Shinbe pentru el în trecut, i-ar fi arătat probabil mai mul respect. Kotaro își înclină capul într-un unghi amuzant, regândindu-se. − Nu ar putea, se corectă el. Vederea temperamentul crescând al băiatului ar fi fost amuzantă dacă nu lipsea Kyoko.

− Am pierdut-o pe Kyoko și acum n-o găsesc nici pe Suki! Toya se contorsionă văzând că Shinbe nici nu se uită la el.

Zâmbetul superior al lui Shinbe distruse cu siguranță ultimul nerv al lui Toya. Dacă Shinbe nu ar fi avut creierul deja jumătate mort de la loviturile în cap date de Suki, Toya ar fi făcut ravagii. Dar acum își dori prietenul conștient și în stare să răspundă.

Shinbe și-a terminat legăturile, știind că Suki avea să-l urască pentru asta, dar nu-i păsa. El s-ar fi împăcat cu ea. Mereu se distrau când se sărutau după o luptă... ochii îi străluceau la aceste gânduri plăcute. Sărutul ar fi distractiv...

Auzind o mormăială periculoasă, Shinbe și-a îndreptat atenția spre prietenul său, cu ridicând calm din sprânceană. − Ce-i?

− La naiba, Shinbe! Nu mă joc! Unde naiba sunt Suki și Kyoko? Toya răbufni, cu ochii lui de aur în stare să-și străpungă prietenul ca un cuțit. Dacă Shinbe nu-i răspundea în curând, știa că va exploda.

Shinbe se încruntă confuz când îl observă pe Kotaro sprijinit de bar. Toya și gardianul nici măcar nu se agreau, nu mai zic să stea împreună. Pieptul lui se strânsese. − Nu știu sigur, dar Suki m-a lăsat baltă în seara asta spunând că iese cu prieten, dar nu a zis cine.

Când Toya începu să jure din nou, Shinbe se ridică. − Așteaptă, nu am terminat, deci ține-ți pantalonii. În timp ce eram la apartamentul ei mai devreme, am văzut un fluturaș pe tejghea de la clubul Miezul Nopții și ziua de astăzi era încercuită de ea. El zâmbi șmecher. − Mă pregăteam să merg acolo să văd dacă o găsesc.

Kotaro a oftat, în timp ce Toya a început să bată câmpii despre fetele proaste. Ca să nu-și piardă timpul se întoarse spre ușă. Aruncă peste umăr un − Mersi, Shinbe în timp ce plecă acum mai îngrijorat ca niciodată. Spera doar că Kamui a fost cu ea... protejând-o cumva.

Shinbe își înclină capul spre lateral, privind peste umărul lui Toya pe când Kotaro plecă, apoi se îndreptă și se încruntă la Toya. − Ce se întâmplă și de ce a venit Kotaro aici? Îngrijorarea a strălucit în ochii lui ametist. Întotdeauna îl plăcu pe Kotaro, dar nu putea să-i mărturisească asta lui Toya fără a fi considerat un trădător.

Toya și-a luat cheile de pe bar, și a răspuns. − Îți spun pe drum.

Se întoarse și începu să meargă la ușă, fără să-și facă griji că Shinbe se afla în spatele lui. Ura să fie fără Kyoko. Îl făcea mereu să se simtă ca și cum ar gravita buimac în jurul ei. Era timpul să o găsească și să o pună înapoi în locul ei... lângă el.

Capitolul 5

Kyoko nu-i plăcea modul în care Yohji o ținea roșie la față lângă el iar acesta o simțea gata să pleznească. Împingându-se cât de tare putea, cu palmele apăsate pe pieptul lui, ochii îi aruncau scântei înfuriate, încercând din nou să-l facă să o lase să plece.

− Uite, lasă-mă să merg chiar acum, Yohji! Sunt aici cu cineva. Ochii ei s-au lărgit atunci când el îi arătă doar o privire amețitoare și o trase înapoi în poziția ei anterioară. − La naiba. Fumegă Kyoko călcând tare cu piciorul, încercând să-l lovească pe Yohji.

În spatele camerei, Tasuki adusese un ceai obișnuit și îl puse pe masă. Privind spre ușă pentru a vedea unde e Kyoko, ochii lui s-au întunecat, observând că Yohji o hărțuia. Cei care-l cunoșteau credeau ca Tasuki este genul de american dulce, băiat de nădejde și cel mai popular la școală... dar el a avut tot timpul un temperament ascuns.

Yohji era pe punctul de a fi martor la dezlănțuirea lui, dacă nu-și lua mâinile de pe Kyoko.

Mânia lui Tasuki se afișă pe fața lui, traversând camera pentru a o salva pe dulcea Kyoko. Știa din auzite, că Yohji și fratele lui erau agresivi cu fetele și că erau chiar acuzați de viol chiar de mai multe ori.

În timp ce se apropia de ei, îl văzu pe fratele lui Yohji, Hitomi lângă el, dar asta nu l-a oprit. Cei doi tipi erau nocivi și el știa asta. Ochii lui Tasuki au luat o nuanță aprinsă de ametist în timp ce avansă. Adrenalina lui era la cote înalte și își scrâșni dinții, văzând-o pe Kyoko luptând să se elibereze.

Sprânceana lui Kyoko a început să tremure, pe când mâna lui Yohji o pipăi la spate și o strânse ferm, făcând-o să se arunce spre el. Putea să-i simtă pofta în timp ce se rânjea la ea.

− Asta e. Ea își ridică mâna atât de repede încât Yohji nu o văzuse aterizând, până când nu-i auzi pocnitura cu ecou în ureche.

Fratele lui Yohji, Hitomi, a auzit sunetul și s-a întors să se uite la obrazul roșu al fratelui său. El a rânjit cu bună știință, dar apoi, uitându-se pe deasupra lui, îl observă pe băiatul numit Tasuki îndreptându-se direct spre fratele său, cu o privire lividă pe față.

Știind că fratele său ar putea avea grijă el însuși de fata reticentă, Hitomi trecu în jurul lor și ieși direct în calea lui Tasuki. − Unde credeai că mergi băiețelule?

Tasuki privi peste Hitomi, ochii lui lovindu-se de ai lui Yohji. Putea vedea mâna lui Yohji mângâind-o pe Kyoko... fără să se gândească, și-a aruncat toată greutatea în pumnul care se opri direct în stomacul lui Hitomi. Spre uimirea lui, celălalt băiat abia de se mișcă.

Fiind mult mai mare decât sundențelul, cu o lovitură, Hitomi l-a întins pe Tasuki pe peretele îndepărtat al holului. Se scutură, imaginându-și că băiatul nu va reveni și se întoarse să se uite la fratele cu noua lui jucărie.

Vederea luptei fetei pentru eliberare aduse un zâmbet pe buzele lui Hyakuhei. − Deci, fetei ăsteia nu-i voi face față atât de ușor. Îmi va face plăcere să o frâng. Privind pe tânărul care venise să-i apere onoarea, Hyakuhei a decis cine va fi cel mai nou recrut.

Îl prinse rapid pe băiatul numit mai devreme Tasuki și îl trânti de perete.

Simțurile lui i-au spus că băiatul era încă pur... virgin... ce ciudat. Ascunzându-se rapid în întuneric pentru a-i împiedica pe ceilalți să-i vadă, Hyakuhei îl măsură din ochi. Îl urmărise interacționând cu această fată și cu alți câțiva. Ar fi o alegere bună.

− Bine ai venit în întuneric, fiule... Șopti când își afundă colții în vena lui Tasuki. Ochii lui Hyakuhei s-au lărgit la aroma sângelui băiatului. Putere ascunsa? Cu gust de ametist. Strânse băiatul mai tare dorind mai mult.

Tasuki luase lovitura în față cu înverșunare, deoarece adrenalină multă îi pompa prin vene. Era pornit să se întoarcă, dar în acest timp niște brațe îl înconjurau din spate, văzu negru în fața ochilor și se simți paralizat de o teamă bruscă. O voce moale, aproape seducătoare, îi ură bun venit în întuneric.

El gâfâi, în timp ce simțea niște dinți ascuțiți înfigându-se în carnea gâtului. Pe când viața i se scurgea, ultimele sale gânduri erau legate de Kyoko și cât de mult voia să ajungă la ea. El își întinse mâna într-o ultimă încercare dar apăru uitarea, luându-i ultima suflare.

*****

Mâna lui Kyoko încă ardea de la impactul cu obrazul lui Yohji. Îi venea să intre în pământ de rușine acum că simțea multe priviri ațintite către ea. Sunetul de împușcătură a palmei date a agravat situația.

− La naiba. Asta a fost tot ce încercase să evite, dar nu, Yohji trebuia să fie așa de măgar. El încă nu-și îndepărtase mâna de pe ea. Se uită încet înapoi la el. Își dădu seama după privirea furioasă, că nu intenționa să o lase să plece.

Ea întoarse o privire aprinsă, așteptând să vadă dacă va lovi înapoi sau o va lăsa să plece. Dacă ar fi fost genul care pariază... ar fi pariat pe prima opțiune.

Kyou simțea că fiorul ăsta de fată nu se potrivea cu pofta venită de la tipul ce o ținea atât de strâns. El îl făcu fărâme în minte pe desfrânatul ăsta pentru că a îndrăznit să se atingă de cea care trebuia să fie în posesia lui. Brusc, nu mai avea nici o importanță pentru el dacă Hyakuhei îl va detecta sau nu, așa că s-a hotărât. Chiar când Kyou sa urnit să iasă din umbre, intenționând să o îndepărteze de hărțuitor, a auzit o mârâială profundă.

Uluit pe moment, Kyou știa că un astfel de mormăit putea veni numai de la un lican. Ochii săi aurii urmăriră sunetul până la sursă, sunet ce continua să vibreze dinspre intrare la numai câțiva pași de fată. Furia lupului a inundat holul aglomerat.

Ochii lui Kyou se micșorau la această scenă, întrebându-se dacă ar putea avea încredere într-o astfel de forță fără vârstă aflată la mică distanță de fată. Nu mai văzuse un lican de când a fost transformat și atunci fuse doar de la distanță. Își aduse aminte când i-a spus lui Toya că vampirii și vârcolacii nu se sufereau unii pe alții. Toya îl întrebase de ce iar el nu-i răspunse pentru că el repeta doar cuvintele lui Hyakuhei și nu știa motivul real.

Kotaro a aruncat doar o privire asupra lui Yohji, care îi șopti − Femeia lui și-și pierdu cumpătul. Într-o clipită, Yohji a fost izbit de zid, cu mâna lui Kotaro în jurul gâtului, ridicându-l zeci de centimetri în aer. Se ocupase mai înainte de frații nesimțiți și unde era unul... urma și celălalt.

Simțurile lui erau în alertă, mirosind duhoarea lui Hitomi și știu că se apropie din spate. Cu o lovitură bine plasată, Kotaro la proiectat pe Hitomi prin aer, ca să aterizeze grămadă pe podea pe hol. Oamenii s-au împrăștiat și holul s-a eliberat repede.

Kyoko stătea acolo unde ajunsese pe podea cu ochii mari... aproape că pierduse faza, deoarece se întâmplase atât de repede. Privirea ei patrula de la mogâldeața înfricoșată a lui Hitomi până la forma furioasă a lui Kotaro, ce-l ținea de gât pe Yohji care se învinețea încet.

Știind că a trebuit să-l oprească pe Kotaro înainte să rănească pe cineva, Kyoko gâfâi și începu să se ridice. Apăsându-și mâinile pe podea, se împiedică până în spatele lui Kotaro, punându-i o mână pe umăr, încercând să-l liniștească.

− Mersi, Kotaro, dar acum sunt în regulă, lăsă-l pe Yohji să plece. OK? Vocea ei era moale, dar panica se amplifică pe măsură ce degetele lui Kotaro se strângeau în jurul gâtului lui Yohji. Kotaro și-a întors fața spre Kyoko care tresări înspăimântată la vederea culorii roșii din jurul ochilor lui albaștri.

− Am văzut unde-i era mâna, Kyoko, și cred că e timpul să aruncăm gunoiul! Mormăi Kotaro în timp ce se întoarse spre Yohji și ascultă cu fascinație morbidă sunetele guturale produse de băiat care se transformă într-o nuanță înfricoșătoare de albastru.

Mânia lui Kotaro era mulțumită de culoarea asta întunecată, oferindu-i suficient control pentru a realiza că Kyoko îl urmărea șocată. Nevoind să-i potolească frica, el îl apucă pe Yohji de gulerul cămășii și se îndreptă cu el spre ușă pentru a-l învăța pe ticălos niște bune maniere. Nu trebuia ca ea să vadă restul.

Kyoko clipi când ușa se izbi după Kotaro. Stupefiată, ea era încă într-o amețeală șocată. Ia te uită, Kotaro putea fi cu adevărat înfricoșător la nervi. Pe moment, chiar i-a părut rău de Yohji.

Privind peste umăr, îl văzu pe fratele lui Yohji, Hitomi, încă zăcând pe podea unde îl lăsase Kotaro. Cel puțin acum, nu o deranjă că Kotaro era așa de protector. Ea s-a cutremurat și a încercat să nu se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă Kotaro nu ar fi apărut atunci.

Kyou se uita cum își roase buza ei de jos, neștiind ce să facă. În timp ce privirea ei se întoarse spre ușă, se îngândură. Deci are protecția licanului. Se întreba ce alte mistere înconjurau fata. Ăsta nu era un lup normal, putea să-l simtă pe cel pe care ea îl numi Kotaro, era la fel de bătrân ca el însuși.

Kyoko se apropie de ușile din sticlă, privindu-se la parcarea întunecată, întrebându-se unde a plecat Kotaro. Cu mâna pe mâner, ea vru să deschidă ușa, dar un băiat păși în fața ei, blocându-i drumul. A stat nemișcată pentru o clipă, în timp ce băiatul o fixă cu privirea. Era cea mai ciudată senzație pe care o experimentase vreodată.

Băiatul avea părul alb și culoarea pielii aproape la fel de albă. Dar asta nu era cea mai rea parte. Ochii lui erau atât de negri, încât păreau să afunde la nesfârșit, dându-i lui Kyoko sentimentul de cădere. Băiatul zâmbi încet, fără să-și arate colții inumani pe care, pentru o clipă, Kyoko credea că i-a văzut.

O mână a ieșit de nicăieri și a prins umărul lui Kyoko, făcând-o să țipe înfricoșată, în timp ce se întoarse să vadă cui îi aparținea mâna.

*****

Kyou a ieșit din întuneric când l-a văzut pe minionul de Hyakuhei de cealaltă parte a sticlei. Îl cunoștea pe băiatul înșelător. Tânărul cel mai nevinovat a fost adesea cel mai fatal.

Alunecând în spatele lui Kyoko, ochii lui au sângerat și colții s-au alungit sugerându-i băiatului fantomă că nu va mușca această fată, fără a-și pierde propria viață nemuritoare.

Mâna lui Kyoko se liniști pe ușă nesigură dacă dorea să o deschidă. Ceva despre tânărul băiat o îngrozise cu adevărat. Chiar când începu să facă un pas înapoi, o mână grea a ieșit de nicăieri și o prinse de umăr. Un țipăt înfricoșat îi izbucni din gât și se întoarse să vadă cine era.