O Lumină În Inima Tenebrelor

− Durere laterală, se plânse Toki. − Trebuie să mă întorc... la... aer condiționat... birou.

Kotaro a oftat a resemnare și-i lăsă să se coacă în soarele arzător înainte de a citi hârtia. Mâna se închise, încrețind hârtia pe care tocmai o primise de la secția de poliție, nu departe de campus. O altă fată dispăruse fără urmă. El petrecu mult timp investigând dispariția multor fete tinere, care l-au dus în cele din urmă la colegiu, unde era acum șeful securității.

Gândurile lui s-au îndreptat instantaneu spre iubita sa Kyoko. O găsise din nou și așa cum se așteptase... Toya nu era departe. Singurul lucru care îl surprinsese era faptul că Toya renăscuse normal... uman, sau așa părea.

Uneori putea să-l simtă pe adevăratul Toya, chiar la suprafață... fără să-și dea seama de existența lui, dar până acum acea parte a lui care a rămas adormită. − Mulțumim lui Dumnezeu pentru micile favoruri. Kotaro își trecu mână agitată prin părul suflat de vânt.

Îi convenea că nici unul dintre ei nu-și amintea trecutul... era o amintire bună de uitat. Își dorea ca și el să aibă același privilegiu de a uita... dar pentru el, amintirea a rămas... trezindu-l adesea noaptea într-o sudoare rece.

Plecând din parc se trezi stând pe trotuarul din fața campusului. Kotaro își ridică ochii albaștri ca de gheață în direcția în care locuia Kyoko. Se încruntă îngrijorat și simți brusc nevoia de a o verifica pe "femeia lui".

Partea lungă a părului său negru a fost legată într-o coadă atârnând în jos. Restul părului, de la breton la creștet, se afla bătaia vântului; oferindu-i aparența unui băiat rău punk, care i se potrivea foarte bine. Această înfățișare l-a ajutat de mai multe ori în ultimii ani.

Corpul lui era înalt, cu mușchii zvelți... dar înfățișarea era înșelătoare. Nu avea un strop de grăsime de rezervă și era mai puternic decât cincizeci de bărbați umani strânși laolaltă. Singurii care știau despre puterea sa inumană au fost cei care au ales să-i facă zile fripte sau au îndrăznit să stea în drumul lui. și acei câțiva erau prea speriați să spună un cuvânt. Nimeni din campus nu știa secretul lui Kotaro și-și dorea să rămână așa.

Kotaro era responsabil pentru siguranța fiecărei persoane care trecea prin campus, fie că era vizitator, student sau membru al facultății. Femeile tinere au început să dispară din această zonă cu o lună în urmă, într-un ritm alarmant, și mai ales din împrejurimile complexului.

Un sentiment se formase adânc în pieptul său în timp ce el inhalase mirosurile din jurul lui. Aerul devenise contaminat cu un miros străvechi... rău. Se apropia de cel care era responsabil pentru mult mai mult, decât fetele dispărute... o putea simți. Dându-și la o parte acele gânduri deocamdată începu să meargă brusc în jurul apartamentelor care găzduiau mulți studenți nevinovați.

Ar merge s-o verifice pe Kyoko și dacă ea l-ar lăsa, ochii lui s-au întunecat atrăgător... n-ar lăsa-o singură toată ziua... sau noaptea. El spera doar ca Toya să nu fie in jurul ei azi din nou. O dorea doar pentru el. La urma urmei, ea fusese cu adevărat femeia lui și acest "băiat" ar trebui să-și vadă de viața lui.

Pașii lui încetiniseră pentru o clipă la ironia sorții... era bucuros că cel puțin acum Toya avea o viață. Aproape s-a amuzant la gândul că amenințase mental acea viață dacă nu va renunța la hărțuirea lui Kyoko, tot timpul.

Doar gândul că-i stătea alături pe canapeaua confortabilă, mâncând popcorn și uitându-se la niște filme siropoase, suna ca o seara perfectă. Au împărțit ceva de genul ăsta cel puțin o dată pe săptămână și pentru el... aceasta era partea preferată a săptămânii. El și-a pierdut timpul neîntrerupt cu frumusețea părului ei roșcat. Nu a contat dacă se uitau la un film sau doar stăteau pe canapea vorbind... pur și simplu îi plăcea să o simtă alături de el.

Kotaro zâmbi cu satisfacție în timp ce se întreba cum ar fi fost să fie întotdeauna lângă ea... zi și noapte.

Zâmbetul i se șterse la următorul gând... Kyoko nu l-a ales de fapt pe el în locul lui Toya, încă. Cel puțin nu în această viață. − Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Privi în sus ca și cum ar trimite o mulțumire plină de sarcasm, pentru tot ajutorul cu privire la această problemă, pentru oricine asculta. Ceva i-a spus că zeii trebuie să aibă cel mai deranjant simț al umorului.

*****

Examenele s-au terminat în cele din urmă și Kyoko cântase acele cuvinte toată după-amiaza. Fusese o fată bună și studiase până când se săturase, dar totul a fost răsplătit. Știa doar că fusese cea mai bună la acele teste malefice. Numai acel gând o făcea să-și dorească să danseze fericită tot drumul înapoi spre apartamentul ei.

De fapt, primul lucru pe care-l făcuse de îndată ce a intrat pe ușă era să-și arunce cărțile în sufragerie ca și cum ar fi fost infectate și, în cele din urmă, a cedat nevoii... de a face "dansul fericirii" chiar în ușă, ca și cum ar mai fi avut un pic de tocilar rămas în ea, la urma urmei.

Acesta a fost imediat urmat de propria ei interpretare a dansului victoriei pe care l-a văzut la Toya o dată, unduind din fund tot drumul până la baie, să-și facă o baie fierbinte cu bule. Kyoko s-a decis că dacă vrea să facă acest lucru ar fi făcut bine să-l facă cum trebuie, a mers să dea drumul la casetofon și să-și ia câteva lumânări.

Încă mai scotea zgomote șmechere de victorie în timp ce cada se umplea și-și lăsa jos îmbrăcămintea, luând-o și aruncând-o oriunde îi plăcea. − Cel mai probabil o să-mi găsesc lenjeria agățată de ventilatorul de pe plafon când termin se gândi, apoi ridică din umeri și intră în apă.

S-a lăsat să alunece în cadă pentru a lăsa bulele plutitoare să-i mângâie gâtul și umerii. Ochii ei verzi de smarald, care uneori erau cunoscuți că aduceau furtuna într-o clipă, străluceau de satisfacție.

Valurile ei de păr roșcat erau pliate la întâmplare deasupra capului, iar pielea netedă, mătăsoasă era ascunsă acum sub bule. Era o fată fericită... și tot ceea ce-și dorea cu adevărat să facă era să se relaxeze pentru tot restul zilei. Un pic de muzică ușoară în fundal, câteva lumânări dulci mirositoare aprinse în jurul băii era decorul perfect.

A închis ochii știind că imaginea lui va fi în curând punctul central... ca și cum ar fi așteptat-o. Era secretul ei de păstrat.

Ochii albaștri ca de gheață o priveau din mintea ei. Ea a avut de atâtea ori vise cu el în timpul nopții că acum le putea chema chiar și în timpul zilei. Cu cât era mai adâncită în vis, cu atât mai real devenea, până i se părea că era într-adevăr acolo... îngenunchiat lângă cadă.

Buzele i se răsfrângeau într-un zâmbet senzual în timp ce el se întindea să-i scoată prosopul de pe ea... ochii lui devenind la fel de strălucitori ca o flacără albastră.

− Visele sunt frumoase, șopti ea, în timp ce-și înclină capul într-o parte lăsându-l să facă ceea ce voia.

− Ring, Ring. Unul dintre cele mai enervante sunete din lume a răsunat în tot apartamentul. Kyoko țâșni din cadă, dislocând apa peste margini pe gresia podelei. Ducându-și mâna la obraz, simți căldura de acolo și roșii exact când telefonul sună din nou.

− Fir-ar să fie! Se ridică repede știind că telefonul era tocmai în sufragerie. Trecând peste apă, apucă halatul de mătase de pe blat și-l înfășură în jurul ei alergând să răspundă.

Realizând că lasă o dâră de apă în urma ei, își făcu o notă mentală să-și amintească să ia telefonul fără fir în baie cu ea data viitoare.

La celălalt capăt al sunetului iritant, Suki lovește cu unghiile în blatul din bucătărie, dorindu-și ca Kyoko să se grăbească și să răspundă la telefon. Avea acest sentiment ciudat că Shinbe va ajunge în orice clipă și nu-și dorea să afle nimic din ceea ce plănuise.

A auzit clicul pe celălalt capăt. − În sfârșit.!

Kyoko trase telefonul înapoi de la ureche cu o privire furioasă, apoi l-a pus înapoi. − Suki, eram în baie! Kyoko se văită în timp ce privi lung înapoi spre ușa băii unde știa că apa era încă fierbinte și mirosea a iasomie. O tenta să se întoarcă și să se bucure... așa era visul. Își mușcă buza de jos în timp ce-și mută privirea de la ce-și dorea.

− Ești goală? Suki chicotește știind că Kyoko roșește ușor.

− Suki! Kyoko strigă în receptor. Prietena ei avea pur și simplu un umor pervers, pe care probabil l-a căpătat din cauză că stătea prea mult în jurul lui Shinbe. Ea zâmbi răutăcios în timp ce bătea în blat: − Ai nevoie de ceva?, am o baie fierbinte, cu aburi, care mă strigă pe nume și tu îmi întrerupi mica întâlnire.

− Întâlnire? Suki se uită la telefon și își dădu ochii peste cap. − Cu siguranță ai nevoie de ajutor Kyoko. Cine a auzit vreodată de o întâlnire romantică în cada de baie fără cineva acolo cu tine? Cel puțin aprinde-ți imaginația și gândește-te la un bărbat sexy care să te spele pe spate în timp ce ești acolo. Ea a oftat într-un ton exasperat, fără să știe că tocmai a șocat-o pe Kyoko până în profunzime, atât de aproape era imaginea ei mentală.

− Oricum, tu și cu mine o să avem o noapte a fetelor pentru a sărbători examenele finale, a ciripit Suki. Nu voia s-o lase pe Kyoko să spună nu.

− Nu accept un răspuns negativ, deci începe să te pregătești. și să porți ținuta pe care am cumpărat-o weekend-ul trecut. O să fac și eu același lucru. Suki a inspirat adânc și repede începu din nou înainte ca Kyoko să poată avea un cuvânt de spus. Fii gata până la 7:30. Te iubesc. Paaaaaaa!

Kyoko clipea când telefonul semnală linia deconectată. Buzele ei erau încă întredeschise, pentru că era gata să spună "nu" cu prima ocazie. Ea își aruncă o privire tăcută la peretele îndepărtat al încăperii care separa apartamentele celor două fete, întrebându-se dacă Suki a sunat de acolo sau de la telefonul mobil de undeva.

Privind numele apelantului, ea oftă. − Telefon mobil, așa se explică. Nu e nevoie să bați în perete. Dar imaginea mâinilor sale în jurul gâtului lui Suki îi aduse un zâmbet pe față. − Totuși, mă pot preface.

Aruncând telefonul fără fir înapoi pe tejghea, Kyoko se uită în jos la rochia de mătase, care se agăța acum de corpul ei umed și gemu. Apa calda de pe pielea ei a devenit acum rece și friguroasă, făcând să-i apară piele de găină. S-a întors rapid să-și reia baia.

− Ring, Ring. Kyoko se răsuci.

Învârtindu-se în jur și cu sprânceana stânga ridicată a frustrare. − Sper că e Suki, ca să-i pot spune cât de mult îmi place să fiu hărțuită! Înhățând telefonul, spuse ea mai tare decât normal. − Aloo?

Toya a surâs la salutul lui Kyoko. − Haide, mama ta nu te-a învățat niciodată să fii politicoasă când răspunzi la telefon?

Kyoko s-a simțit calmă plimbându-se până la fereastră, deschizând-o și lăsând telefonul să-i alunece din mână în neant. − De ce nu mă lasă nimeni să-mi termin baia? scânci, tropăind picioarele și simțind aerul condiționat vărându-se pe sub halatul ei.

Rânjetul lui Toya a dispărut, în timp ce imaginația lui o luă razna și viziuni sălbatice și explicite, începură să-i danseze în minte. − Ești goal... Se opri brusc, cu limba legată înainte să o întrebe dacă stătea acolo goală. Scuturându-și gândul acela din cap, Toya respiră adânc pentru a se liniști și, eventual pentru a-și controla hormonii răscoliți. − La naiba, asta a fost o imagine frumoasă...

Kyoko se încruntă întrebându-se dacă Toya a stat chiar alături de Suki în acel moment.

Toya încercă din nou. − Nu contează. Uite, vin să te duc la film diseară, așa că trebuie doar să te îmbraci.

Kyoko și-a îngustat ochii întrebându-se cine a spus că asta este − Ziua împunsăturilor. − Of, am planuri în seara asta. Desigur, planurile ei erau să se transforme într-o prună la baie și apoi să se ghemuiască pe canapea și să urmărească un film. Poate chiar să adoarmă în acest timpul, nu să fie forțată de toată lumea − să iasă.

− Ce! Anulează, pentru că vii cu mine! a ordonat Toya, enervându-se că nu face ceea ce voia el să facă... ca și când ar fi făcut-o vreodată.

Kyoko și-a închis ochii și a ținut telefonul departe de sunetul cântecului ei: − Nu-l voi arunca pe fereastră, nu-l voi arunca afară pe fereastră, − Cioc, Cioc. Kyoko se răsuci înspre ușa gândindu-se. Dar eu îl VOI arunca în oricine este la ușa nenorocită! auzi un râs dement venind de undeva adânc înăuntru, unde locuise geniul ei rău.

Ea a mers calm la ușă și a descuiat-o, apoi a privit în jurul ușii pentru a vedea cine era. − Kotaro, șopti ea puțin fără răsuflare, apoi închise gura sperând ca el să nu ar fi observat.

Ochii lui Kotaro se aprinseră și se întunecară în același timp când ușa se deschise. S-a bucurat că a văzut-o pe Kyoko în siguranță... și, evident, incomplet îmbrăcată. Coborî o sprânceană la felul în care ea îi spusese numele. Apăsând cu mâna pe ușă deasupra capului ei, o deschise larg cu zâmbetul lui obișnuit încrezător în timp ce se strecură pe lângă ea... aproape atingând-o.

− Cum e fata mea azi? Kotaro a mers după ea și în apartament ca și cum ar fi locuit acolo.

− Nu o să fac crimă, nu o să arunc telefonul, nu o să... mintea lui Kyoko continua să cânte, în timp ce Kotaro se uita la ea cu zâmbetul său fatal obișnuit. Ei i se păru brusc că aerul condiționat nu mai funcționa.

Cum se putea ca acest bărbat, care putea fi descris doar ca sex pe picioare, să o afecteze așa de tare? Întotdeauna simțea ca cum ar încerca să se oprească să-l arunce la podea. Scuturându-și capul, ea se uita in jos și scânci când și-a văzut halatul întredeschis. Nu era suficient să arate nimic dar era suficient pentru a o face să se înroșească.

Toya se aplecă, auzind bătaia din fundal prin telefon și apoi vocea lui Kotaro. El a strigat în telefon să-i atragă atenția. − La naiba, Kyoko! Ce naiba face Kotaro acolo? el se dezlănțuise, supărat că garda de securitate se arătă din nou la apartamentul lui Kyoko.

Kyoko se crispă când țipătul din telefon se auzi tare și clar în sufragerie. Privind peste umărul lui Kotaro la ceasul de perete, a știut că trebuie să se pregătească sau Suki va fi următoarea care bate la ușă. De ajuns! Se întoarse și se îndreptă spre tejghea intenționând să închidă telefonul.

Ridicându-l înapoi la ureche, a strigat: − Ne vedem mai târziu! 'Clic '... unul răpus... mai avem unul.

Kotaro se piti, știind că a țipat la Toya. Ochii lui alunecară peste mătasea care se lipi de corpul frumos sculptat ca o a doua piele și nu se putea opri decât dacă ar fi încercat să meargă înainte... mai aproape de ea. Își închise încet ochii doar pentru o secundă, în timp ce a inspirat adânc, cu tot corpul său la mai puțin de un centimetru de al ei. Gândul de a o atinge fără contact îl făcuse să-și curbeze mental corpul în jurul ei și să se strângă.

Se aplecă înainte, apropiindu-și buzele de cochilia urechii, înainte de a-i șopti numele. Buzele i se înmuiaseră, la fel și ochii lui albaștri de gheață. Deseori își dorea să-și amintească trecutul... și cât de aproape erau odată. Ce ar face dacă și-ar aminti că trăiau odată împreună? El, ea și Toya... ca să o poată proteja.

Kyoko își pierdu respirația și simți un frison de-a lungul gâtului și obrazului. Era destul de greu să-și țină mintea clară cu el atât de aproape, și acum simțea că o atinge, chiar dacă nu era așa. Amintindu-și ce făcea înainte ca telefonul să o fi întrerupt, îi dădu o căldură în obraji.

Ne dorind ca el să-i observe vinovăția, își ținea spatele spre el și încerca din greu să alunge amintirea băii. Închinându-și ochii, ea se luptă cu nevoia de a se întoarce spre el și a trebuit să apuce masa să se țină pe picioare.

Kotaro a vrut să-și pună mâinile pe masă de-o parte și de alta a ei... blocând-o în brațe, dar brusc se potoli. Putea să miroase săpunurile pe care le folosea în baie, dar o singură aromă își făcea drumul spre el, iar expresia lui devenise curioasă... excitare? A pășit înapoi... simțindu-se cum se întărea.

Trecându-și mâna prin părul neîmblânzit, se retrase la o distanță sigură, încercând din greu să ignore golul din stomac... de ce a venit el aici din nou?... era important.

Își simți instinctul de protecție amintindu-și semnalele recente pe care le primise. − Vei petrece seara cu mine? Întrebarea sunând inocentă a ascuns un dublu sens, cu gust de dorință.

Kyoko și-a încetinit încă o dată respirația gata să se lupte cu sentimentele ei. Ea se îngrijoră știind că ar fi prea periculos să fie singură cu el. Dintr-o dată, dorea să-i mulțumească lui Suki pentru că i-a impus chestii.

Văzându-i îngrijorarea, Kotaro adăugă repede: − Putem face ce vrei tu. Să închiriem un film și să stăm acasă... sau să ieșim.

− Să închiriem un film și să stăm acasă... Kyoko repetă aprobator că era exact ceea ce voia să facă. Observând apoi cum ochii lui Kotaro se aprind, ea modifică repede: − Cel puțin asta am vrut să fac dacă n-aș fi fost târâtă în planurile altcuiva. Mi-ar fi plăcut să stau la filme cu tine. Dar îmi pare rău, Kotaro. − Nu pot! Îi dădu un zâmbet scuzat, bătând piciorul la gândul că a pierdut o seară caldă, cu gardianul frumos.

Umerii lui Kotaro au coborât un centimetru, dar a zâmbit oricum știind că nu încerca să-i rănească sentimentele. Își dădu seama că ea dorește ca el să rămână și se gândea să împingă această dorință... era același lucru cu ce-și dorea el? Pentru el, Kyoko era cel mai prețios giuvaer de pe pământ și el ar face tot ce ar fi putut pentru a o face să zâmbească și să o protejeze în același timp.

La urma urmei, a așteptat peste o mie de ani să o vadă din nou.

Pentru a se asigura că va fi protejată și că nu s-ar abate în calea răului a întrebat: − Deci, ce planuri aveți, mă pot alătura și eu distracției? El îi arătă zâmbetul cel mai obraznic în speranța că va funcționa. Dacă nu, atunci ar putea să recurgă la o urmărire... colțurile buzelor lui perfecte s-au aplecat într-un zâmbet secret.

Kyoko știa că Suki nu ar accepta niciodată asta. Noaptea fetelor însemna noaptea fetelor. Știa și ea că, dacă Kotaro a aflat că era doar cu Suki... el se va auto invita, apărând într-un fel, ca de obicei, accidental. L-a văzut făcând asta de multe ori.

Dacă Toya a fost insistent, Kotaro a încercat întotdeauna să fie subtil, chiar dacă atunci când i-ai pus cei doi în aceeași cameră, păreau să se comporte la fel și să se enerveze constant unul pe celălalt. Ambii tipi aveau o inimă de aur și ea o știa. Într-un fel i-a iubit pe amândoi... atât de mult încât durea, de aceea a ales să nu aleagă și să rămână singură pentru moment. Sincer, nu a vrut să-l rănească pe nici unul.

Dar Kyoko știa cu siguranță un lucru și anume că dacă Kotaro credea ea că merge cu Toya în seara asta... nu se va deranja să o urmeze. Cel puțin asta spera ea.

− Îmi pare rău Kotaro, am deja planuri cu Toya, dar îți promit că vom închiria filme sau altceva altă dată. Kyoko și-a coborât ochii, fără să-i placă faptul că-l mințea, dar era singura modalitate de a-l lăsa să plece. Privind pe podea, ea îl observase făcând un pas înainte și imediat a făcut un pas înapoi mușcându-și buza inferioară când a simțit masa în spatele ei.

Kotaro simți că gelozia vibrează în el, dar a ținut-o sub control. Singura lui consolare era că dacă ea era cu Toya în seara asta, măcar ar fi putut conta pe faptul nu va fi una dintre următoarele fete dispărute.

În plus, știa că Kamui îi urmărea în secret atât pe Toya, cât și pe Kyoko. Din punct de vedere mental, a trebuit să recunoască că Toya era supra-protectiv cu ea și o va ține în siguranță. Voia să fie el cel cu Kyoko în seara asta, să o protejeze. Dar, chiar dacă nu-i plăcea, Toya nu ar fi lăsat să i se întâmple ceva rău.

El o privea ridicându-și încet ochii spre el și putea să-i vadă îngrijorarea în privința ei că ar încerca să o oprească... voia să o oprească, dar nu o făcea. Cu timpul, ea își va face propria alegere.

Cu capul ușor înclinat că acceptă, Kotaro a atins mâna ei și a ținut-o pentru o clipă, fixând cu ochii lui albaștri de gheață pe cei de smarald furtunos. Își dădu din ochi seama că ea avea o zi groaznică. Putea să-i citească întotdeauna sentimentele din culoarea ochilor... învățase acum peste o mie de ani. Doar dorea ca ea să-și amintească.

− Atunci asta e, Kyoko! Vin să te văd mâine. Ai grijă, frumoaso! Înclinându-se înainte, își lipi buzele pe fruntea ei, apoi îi lăsă mâna, întorcându-se să plece.

Kyoko zâmbi. − Mulțumesc, Kotaro. Fruntea fremăta acolo unde a atins-o buzele lui calde. S-a bucurat că a fost mai ușor cu el decât cu Toya. De multe ori îi săruta obrazul, fruntea sau mâna, lăsând locul acela impresionat și cald.

Se întrebă ce ar crede dacă ar ști că nu a fost niciodată sărutată pe buze. Nimeni nu ar fi crezut că la vârsta de optsprezece ani era încă la fel de curată ca și... bine, pură din punct de vedere fizic. Se înroși din nou, știind că gândurile ei nu erau chiar lipsite de păcat. Ar fi dat vina pe trădătoarea din pieptul ei care se agita de fiecare dată când sa gândea la el.

Kotaro deschise ușa să plece, dar nu înainte de a arunca un zâmbet peste umăr și de a adăuga. − Amintește-ți, că încă ești femeia mea. A plecat repede, închizând ușa în spatele lui, și rânjind animalic.

Știa că ea nu va trece limita cu Toya și nu era îngrijorată. Chiar și în trecut, când el și Toya se băteau cap în cap, ea ținea cu el și nu cu Toya. Întotdeauna l-a iubit pe Toya, dar Kotaro știa că de el era cu adevărat îndrăgostită. Viteza bătăilor inimii când era el în prin preajmă au trădat-o întotdeauna... în această viață dar și în trecut. El va trebui doar să aștepte ca ea să-și dea seama nou.

Kotaro inspiră ușor, savurând mirosul ei. Chiar și acum i-ar fi putut mirosi puritatea și știa că ea nu e o cineva care să ia așa ceva atât de ușor. Era atât de nevinovată față de lumea reală.

Gândul îl făcu să zâmbească fad. Nu era atât de sigur că ar fi vrut ca ea să afle vreodată despre partea întunecată a acestei lumi... nu voia să-i alunge fericirea. Chiar și el însuși nu era ceea ce credea că este. Știa că îl va accepta în vreun fel, dar amintindu-și cum a îngropat-o i-a ținut buzele înlemnite. De unele lucruri ar fi mai bine să nu-și amintească niciodată.

Când Kotaro ieșea din clădire și ajunse pe trotuar, ridică privirea spre curtea dinspre fereastra ei, întrebându-se ce avea să facă atunci când va afla despre el. și da, i-ar spune adevărul... dar nu chiar acum. Cum explici că ești mai în vârstă decât orice om normal și că ai puteri pe care le-a văzut doar în filme?

Kotaro clătină din cap în timp ce se întoarse spre colegiu, gândindu-se la următoarea mutare cu privire la fetele dispărute.