Sumalee. Povești Din Trakaul

─ Diego și Tere sunt și ei aici, spuse Damaso.

─ Da! Este minunat, toată gașca din nou împreună. Nu am crezut că vom mai lucra împreună la un proiect.

─ Da, și noi știm ceva ce nu știi ...

─ Presupun că este că Diego, de asemenea, este în echipa de baschet.

─ Da, este, dar nu e asta.

─ Atunci?

─ Sunt împreună.

─ Ce spui! Tere și Diego? De când?

─ Asta nu știm pentru că nu ne-au spus imediat, dar cu siguranță de înainte de a veni aici, așa că cel puțin două luni.

─ Nu am suspectat; cu toate că, de fapt, dacă te gândești, da, sunt foarte compatibili pentru modul lor de a fi. Mă bucur pentru ei! Ce urmează atunci?

Josele și Damaso mai întâi mi-au arătat casa. Avea trei dormitoare și două băi. Eu voi împărți baia cu Josele. Aparent, Damaso a insistat să aibă una doar pentru el și lui Josele nu-i păsa. Sufrageria și bucătăria erau spațioase. Casa avea internet Wi-Fi și o terasă închisă, de unde se vedea piscina. De asemenea mi-au spus că, complexul avea securitate 24 de ore. Omul cară mă interceptase în grădina era de origine chineză și se numea Nan Shao și era persoana de întreținere în timpul zilei. Noaptea era un malaez numit Datuk Musa. De asemenea aveam o sală de gimnastică, o saună și un teren de squash la parter, și o grădină cu mai multe grătare pe care le văzusem mai devreme, pentru a putea avea un picnic, fără a fi nevoit să părăsești clădirea. Deși sufrageria avea un televizor mare, fiecare cameră avea unul mai mic, aer condiționat, un birou cu un scaun și un dulap mare pentru haine. Nu știu dacă restul oamenilor din țară au case identice, dar nivelul de trai aici părea uimitor. Aveam două centre comerciale la douăzeci de minute de mers pe jos; cu tot felul de restaurante, magazine alimentare și de îmbrăcăminte, bănci și locuri de distracție. Locația noastră era perfectă.

Apoi mi-au spus lucruri utile despre transport în oraș. Metroul se numea MRT și avea patru linii de la nord la sud și de la est la vest. De asemenea erau autobuze și taxiurile se foloseau frecvent pentru că erau destul de ieftine. Compania îmi dădea o cartelă de transport pe care o puteam folosi atât pentru MRT cât și pentru autobuze. Birourile companiei se aflau la gura de vărsare a râului Singapore și aproape de un parc urban mare numit Fort Canning Park. Pentru a ajunge la servici foloseam autobuzul. Aveam o linie directă și în mai puțin de patruzeci de minute ajungeam la birou.

Programul de lucru era ca peste tot. În Singapore, în mod normal se lucra patruzeci și patru de ore pe săptămână și aveau paisprezece zile de concediu, deși, noi din fericire, vom avea aceleași vacanțe ca în Spania. Singapore avea o cultură de lucru complet diferită de Spania. În Spania nu cred că e posibil să stabilească patruzeci și patru de ore pe săptămână și doar două săptămâni de vacanță.

Josele mi-a dat o pungă cu o cutie.

─ Ce este ?

─ Un cadou din partea companiei. Este mobilul tău pentru Singapore. Aici ai telefonul, cartela SIM și instrucțiuni pentru a te conecta cu toate aplicațiile companiei, deși, de fapt, singura utilă este e-mailul. Luni la servici îți vor da laptopul.

─ Bine, mulţumesc mult. Mai târziu îmi explicați cum sunt tarifele și apelurile pentru Spania. Și, mâncarea? Ce mâncați? Meniu? În restaurante ca în Spania?

─ Păi, există multe opțiuni -spuse Josele. Foarte rar se mănâncă în restaurante, deoarece sunt foarte scumpe. În mod normal se mănâncă în cantina clădirii unde lucrezi, în centre Hawker, care sunt grupuri de bucătării cu un contoar mic cu o zonă comună de mese, în cafenele, care sunt ca centrele Hawker, dar mai scumpe și mai frumoase ...

─ Și cu aer condiționat! Damaso a întrerupt.

─ Este unde, de regulă, mâncăm noi.

─ Da, da, și cu aer condiționat -a continuat Josele. Damaso nu suportă căldura și umiditatea. În toate aceste locuri se poate mânca sau cumpăra mâncare la pachet. Depinde de fiecare și dacă găsești loc să te așezi, pentru că, uneori, nu sunt locuri, atât de mulți oameni sunt acolo. De asemenea sunt destul de pline restaurantele fast-food, precum Burger King, McDonalds sau alte lanțuri din Asia, care în Spania nu există. Unii își aduc mâncarea de acasă, dar foarte rar sunt occidentali. Cei din Bangladesh și Filipine de obicei pentru că le place mâncarea lor tradițională gătită de ei ...

─ Bine, bine, l-am întrerupt râzând. Am întrebat doar unde mâncați de obicei, nu am cerut un studiu asupra societății din Singapore și stilul său de hrănire. Câte detalii. Am avut timp să activez telefonul. Stai puțin, să o sun pe mama.

─ Salut-o din partea noastră! Au spus ambii în unison.

O știau de când am lucrat împreună în Madrid, când într-o zi au venit să mănânce. Mama mea era o bucătăreasă excelentă, care devenise pasionată de mâncarea spaniolă, și o încânta să primească vizite. Avusese o tinerețe tumultoasă, așa că era încântată de prieteni noi care păreau oameni buni; nimic de-a face cu prietenii mei nerecomandați din adolescență. Am profitat de telefonul companiei să o sun și să-i spun că eram deja instalat și că eram din nou cu colegii mei de suflet. S-a bucurat foarte mult că nu eram singur și că știam oameni aici. Le-a transmis ambilor multe săruturi. A rămas să o sun în câteva zile. Când am terminat am continuat cu întrebări despre lucruri care mă interesau.

─ Și de distracție, ce se face aici? Nu e nevoie să-mi spuneți astăzi tot ce este de știut despre oraș, ok, Josele? Trebuie și un pic de distracție, ceva remarcabil?

─ Multe lucruri, spuse Damaso. În Singapore nu te vei plictisi, asta e sigur. Există tot felul de divertisment: de la simulatoare incredibile de zbor, curse de cai, cazinouri, parcuri de distracție, trasee montane, muzee, centre comerciale să te plictisești și, desigur, sute de puburi și cluburi de noapte pentru a ieși și cunoaște oameni, ceea ce ai nevoie, mai ales o fată după mizeria pe care ți-a făcut-o Cristina. Fața mea arăta că eram de acord cu spusele din urmă. Îmi surâdea să recuperez nebuniile anterioare și cel mai important lucru era să fiu cu o fată, nu conta cine. Aproape de servici, de cealaltă parte a parcului, este una din zonele principale. În jurul unei străzi numită Mohamed Sultan Road, care este plină de cluburi și discoteci. O plimbare de douăzeci de minute. Și, de asemenea, este un teren de golf de cealaltă parte de Marina Bay, desigur!

─ Mi se părea ciudat că nu ai menționat golful. Sigur te-ai interesat dinainte cum poți deveni membru al cluburilor din împrejur, de unde cumperi pâine dimineața. Am râs.

─ Ai idee ce se simte cu o gaură dintr-o lovitură? Când bagi mingea dintr-o lovitură? Nici eu, dar continui să încerc.

─ Cât de bine îl cunoști David -adăugă Josele râzând. Cum a sosit, l-a întrebat pe taximetrist în drum spre casă de la aeroport. Și o dată pe an au curse de Formula 1, desigur. Cred că în septembrie și ne-au spus că este uimitor, pentru că e prin oraș noaptea; așa că, dacă ne prinde aici trebuie să mergem, chiar dacă nu îți plac mult cursele, doar pentru atmosferă se merită.

─ Dar de cât timp sunteți aici? A-ți avut timp să faceți toate astea?

─ Nu, omule, Josele a râs. Barurile, desigur; dar majoritatea lucrurile ni le-au spus colegii care sunt aici de mai mult timp. Acum, că ai venit tu sigur ne vom mișca mai mult.

─ Omule, eu de asemenea sper să navighez un pic. Mai ales dacă este în bună companie.

─ Te referi la noi sau la o fată drăguță?

Am râs toți trei cu poftă. Era clar că în tot acest timp cât au fost în Statele Unite nu pierdusem legătura pe care am avut-o întotdeauna în proiectele noastre împreună în Spania. Mai ales cu Josele.

Veneau vremuri bune.

Singapore 3

A doua zi am ieșit împreună să facem o plimbare în jurul orașului. Eram nerăbdător să văd ambianța acestei noi țări.

Am vrut să mă fac util așa că am luat sacii de gunoi să îi arunc, dar Josele m-a interceptat la ușa casei.

─ Unde te duci cu gunoiul?

─ Să-l arunc. Am văzut un container afară.

─ Of, trebuie să-ți explicăm tot. Aici sunt instalații de tratare a deșeurilor în fiecare bloc. Arunci gunoiul prin ghena din bucătărie de sub cuptorul cu microunde și ajunge unde trebuie. Ca gunoierele pneumatice din Spania.

─ Du-te .... Și cei de la parter?

─ Ei î-l lasă la ușa de serviciu și îl colectează personalul de curățenie. Nu se practică prea mult să duci gunoiul singur.

─ Și se reciclează?

─ Sunt containere colorate pentru reciclare, dacă vrei, dar aproape nimeni nu reciclează.

─ Înțeleg. Tot gunoiul în bucătărie.

Am aruncat cei doi saci și am ieșit afară. Am început în jurul cartierului nostru, Tanglin. Singaporezii pe care i-am văzut pe stradă păreau în cea mai mare parte de origine estică, chineză, în special, dar, de asemenea, mulți oameni cu aspect indian și mulți pe care nu i-am putut identifica.

─ Sunt de origine malaeză -a clarificat Josele.

─ Oamenii de aici sunt mai tăcuți și mai închiși decât europenii. De asemenea, legile sunt foarte stricte. Interdicțiile sunt infinite. Unele ne pot șoca, și dacă le încalci vei fi pedepsit fără ezitare. Toată lumea învaţă repede, cu binele sau cu răul, să fie respectuos.

─ Asta cu ordinea îmi place.

─ Asta știam noi deja. Cu cât de rigid ești...

Este adevărat că eram acum, dar nu am fost întotdeauna așa. (Eu credeam că era invers. Înainte eram rigid și acum nu.)

Am luat-o spre dreapta, lăsând în urmă o pasarelă pietonală acoperită cu plante pline de flori mov. După un timp am ajuns la o stație de metrou. Tipul de construcție era diferit, case de familie, ca o zonă de case terasate, dar fiecare diferită, atât materialul cât și arhitectura. Puțin mai înainte era o intersecție cu o altă stradă principală numită Bukit Timah, care era paralelă cu un râu și un pod înalt.

─ În stânga este mall-ul despre care ți-am spus, Coronation Shopping Plaza -spuse Josele. La dreapta grădina botanică.

─ La dreapta atunci, avem suficient timp să vedem magazine -am răspuns.

Am continuat până când am ajuns la intrarea principală a grădinii botanice sau cel puțin una dintre intrări. Nici unul nu știa câte erau. M-am apropiat de curiozitate pentru a vedea informațiile pentru a intra. Era deschis de la 5:00 dimineața la 12 noaptea, în fiecare zi a anului! În plus, intrarea era liberă, cu excepția grădinii de orhidee. Ăsta da serviciu bun pentru public.

─ De ce nu intrăm aici? Am spus încercând să-i conving pe Josele și Damaso să aruncăm o privire.

─ Avem destul timp să vedem totul mai bine. Pentru prima zi ar fi mai bine o plimbare generală. În plus, Josele a vizitat-o deja -a spus Damaso.

─ Ai fost?

─ Ok, ok -Josele a răspuns imediat. Nu înțelege greșit. Florile îmi plac să fac fotografii frumoase, dar a fost mai mult de atât. Am venit pentru că m-am combinat cu o japoneză tare și m-am gândit că dacă o aduc aici voi triumfa cu siguranță. Și într-adevăr, așa a fost. Ne-a făcut cu ochiul și am râs.

Adevărul era că avea dreptate, și aveam suficient timp să vedem tot, așa că am cedat fără a mă plânge prea mult.

─ Uite! Damaso strigă. Vine autobuzul, putem merge să vedem Mica India, districtul indian al orașului.

Josele și eu am crezut că era o idee bună și în treizeci de minute coboram din autobuz într-un cartier complet diferit. Demografia aici era complet diferită, majoritate fiind indieni (sau bengalezi, pentru că adevărul este că nu puteam să-i diferențiez unii de alții). Primul lucru care mi-a atras atenția a fost faptul că într-un parc erau sute de indieni așezați pe iarbă, în grupuri mici, vorbind între ei. După spusele prietenilor mei o făceau în fiecare duminică. Era punctul lor de întâlnire să se vadă și să-și spună ce s-a întâmplat în timpul săptămânii. Dar, nu se vedea nici o singură femeie. Doar bărbați. Ce curios. Obicei? Sexism? Femeile se întâlneau în altă parte? Am continuat și am ajuns la o biserică, Foochow, metodistă după posterul de la intrare. Ceea ce m-a surprins dat fiind că era zona indiană și mă așteptam să văd temple hindi. Asta demonstra unicitatea acestui loc. Am văzut, de asemenea, restaurante, acestea da, cu tipic indian și la sfârșit am ajuns la Centrul Mustafa. Era un centru comercial destul de mare, care era deschis 24 de ore pe zi. Strada avea case cu două niveluri care în mare parte aveau restaurante și bijuterii și academii hindi. De asemenea, era și un templu numit Arya Samaj. Arăta hindi, dar nu aș putea spune cu certitudine. La intrare erau posterele a doi bărbați: unul cu barbă și față de om blând și unul cu turban și un halo în jur ca un sfânt. La ambele capete ale străzii se vedeau zgârie-norii orașului, care contrast cu această zonă de case. Totul era foarte diferit de ceea ce mai văzusem.

Josele, care dintotdeauna a fost mai curios, și, în plus, era fotograf amator mereu în căutare de locații unice, ne-a explicat că aceste case se numeau case magazin. Erau clădiri vechi cu reședința la etaj și afacerea familiei la parter, de regulă ateliere, restaurante sau magazine. Se pare că erau foarte apreciate nu numai pentru valoarea lor istorică sau frumusețe, dar, de asemenea, pentru locația privilegiată. Se închiriau între trei mii cinci sute și până la aproape douăzeci de mii de dolari pe lună, în funcție de locație și condiție; iar prețul de vânzare era de câteva milioane de dolari Singaporezi. O grămadă de bani.

Am intrat în mall să vedem ce fel de magazine avea. Era între două străzi și la primul etaj avea o pasarelă de sticlă deasupra drumului care unea cele două clădiri. Înăuntru avea tot felul de magazine: supermarket, farmacie, cosmetice, articole sportive, electronice, oficiu poștal și magazine de bijuterii. De asemenea avea servicii de vize pentru indieni și malaiezieni și o casă de schimb valutar. Un euro era aproape un dolar și jumătate singaporean. Schimbasem mai bine în Spania.

Prânzul, bineînțeles l-am luat la unul dintre numeroasele restaurante indiene din zonă. Unul care se specializa în mâncare din nordul Indiei. Ca și cum aș putea-o distinge de cea din sud! Am urmat sfatul lui Josele și Damaso și am comandat mai multe feluri de mâncare să împărțim. Felul principal, Aloo Gobi, care erau cartofi cu conopidă picante și Chaat, un tip de găluște foarte crocante cu diferite umpluturi foarte picante. Apoi am împărțit Chana masala, care părea similară unei cărni sfărâmițate din Madrid, dar care datorită mirodeniilor avea un gust complet diferit, orez cu linte numit Khichdi și pui Tandori, un pui fript cu iaurt şi condimente, care îi dădeau o nuanță roșie aprinsă. Toate însoțite de o pâine numită Kulcha și pentru desert petale de trandafir cu zahăr numit gulkand . O mulțime de nume exotice și alimente uneori prea condimentate. Să o mănânc din când în când mi se părea o mâncare interesantă, dar în fiecare zi mi s-ar face rău de atâtea condimente. În plus, nu eram sigur că stomacul meu era capabil să suporte asta în mod constant obișnuit fiind cu un alt tip de mâncare. Ceea ce știam sigur era că nu îmi voi aminti niciunul din nume data viitoare.

Am întrebat despre mâncarea tipică în Singapore și mi s-a spus că de asemenea era foarte picantă, dar că să nu îmi fac griji, pentru că existau tot felul de restaurante de unde să aleg. Mie îmi plăcea mâncarea picantă, dar din când în când și nu prea picantă. Aveam o prietenă căreia îi plăcea mâncarea ca focul, dar mi se părea că, odată ce îți arde gura nu te mai poți bucura de gustul alimentelor. Oricum, aveau multă influență chineză în mâncare și da, asta îmi plăcea mai mult. Trebuia să o încerc curând.

După prânz ne-am întors acasă. Trebuia să termin de pus toate lucrurile în cameră și voiam să mă odihnesc. Nu știam dacă era diferența de fus orar sau de ce, dar eram rupt de oboseală. Oricum, primisem prea multe informații de când am ajuns în oraș și aveam nevoie de liniște și să încep să lucrez a doua zi pentru a intra într-o rutină.

Am petrecut restul serii acasă, uitându-ne la niște știri în engleză și vorbind despre lucruri pe care să le facem în următoarele săptămâni.

Am mâncat la sfârșitul zilei ce era în frigider și m-am dus la culcare devreme. A doua zi începea noua mea aventură de muncă.

Tailanda 13

Gândurile mele despre timpul în Singapore au fost întrerupte când am simțit că cineva mă privește. M-am oprit din seria de practică de pumni și m-am uitat spre ușa celulei. De acolo mă privea ciudat un om pe nume Channarong. Îl știam pentru că auzisem alți deținuți vorbind despre el, întotdeauna cu respect. Numele lui, îmi spuseseră că însemna așa ceva ca „luptă să câștigi“, ceea ce era exact pentru ce mă pregăteam. Nu știam de ce oamenii îl stimau atât de mult. Nu știam dacă era membrul unei mafii, un luptător celebru sau fiul unui om de afaceri bogat care putea plăti pe cineva să te omoare dacă îi deranjai progenitura. Dar, mă privea așa în tăcere de cine știe cât timp. Am încercat să mă prefac întinzând brațele și făcând mișcări stupide încercând să imit ceea ce în capul meu era Taichi. Eram sigur că era prea târziu și că Channarong știa că mă antrenez în arte marțiale. Ar fi trebuit să fie foarte prost să creadă că ceea ce făceam era Taichi.

M-am simțit ridicol încercând să-l păcălesc, așa că m-am oprit și m-am uitat la el fără să spun nimic. Channarong s-a uitat fix în ochii mei și m-a analizat cu atenție. Fața lui era total inexpresivă. Era imposibil să ști ce gândea. După un scurt timp, care mi s-a părut ore, a făcut câțiva pași și s-a apropiat de mine. Instinctiv am dat înapoi și a ridicat brațele într-o poziție defensivă. Eram obișnuit ca toți cei care se apropiau de mine o făceau pentru a mă lovi, deși de data aceasta ar fi fost la scurt timp, din moment ce mă bătuseră cu mai puțin de o oră în urmă.

Channarong s-a apropiat la mai puțin de douăzeci de centimetri de mine și m-a privit ciudat. A ridicat mâna și m-am crispat în așteptarea primei lovituri, dar în schimb, ceea ce a făcut m-a luat de braț și mi l-a întins imitând un pumn.

─ Așa nu –mi-a spus într-o engleză destul de decentă, dând din cap în semn de nu. Așa nu. Nu, nu, nu.

Mi-a luat brațul și l-a întins din nou, de data aceasta cu mult mai multă forță. Forțându-mă să-mi activez șoldul pentru a nu cădea.

─ Mișcă șold, lovește șold. Mișcă șold, lovește șold. Știi cum numește această închisoare? Marele Tigru, pentru că se spune că „vânează și mănâncă.“ Vrei pradă sau vânător?

A repetat fraza ca o mantră, în timp ce îmi mișca brațul și îmi dădea cu palma pe talie. Îmi corecta mișcarea! Nu numai că nu voia să mă lovească, dar mă învăța să lovesc corect. Mi-a eliberat brațul și m-a încurajat cu mâna să continui să încerc. Am lansat o nouă serie de pumni folosind șoldurile în timp ce Channarong mă corecta.

─ A zecea lecție de Muay Thai –a spus foarte serios după ceva timp– antrenament și exercițiu în mod regulat. Tu în mod constant, eu observ. Foarte bine. Muay Thai războinici de opt brațe. Pumnii, coatele, genunchii și picioarele. Antrenează tot, caută echilibrul.

Așa că mă observase antrenând, fără a-mi da seama. Era clar că nu mă ascundeam suficient de bine cum credeam. Un moment! A spus lecția a zecea? Și restul de nouă? Nu conta, am făcut o altă serie de pumni concentrându-mă să fac totul perfect, așa cum m-a învățat, înfocându-mă în fiecare detaliu al mișcării, încercând să nu mă las influențat de durerea din corp. M-am întors mulțumit să văd ce crede, dar Channarong plecase. Dispăruse la fel cum a apărut. În liniște și fără să spună. M-a lăsat confuz. De ce mă ajuta? De ce a plecat fără să-mi dea timp să-i mulțumesc? Nu aveam răspunsuri și nici un fel de a le obține în acel moment, așa că am făcut ceea ce era de așteptat de la cineva practic ca mine. Am continuat antrenamentul, ajutându-mă de șold pentru a lovi mai tare. Încercând să depășesc durerea provocată de fiecare mișcare în locurile afectate de bătaie.

A doua zi l-am căutat pe Channarong să-i mulțumesc, dar nu l-am putut găsi. E drept că nu am căutat întregul complex, deoarece era mai bine să nu fiu văzut prea mult pentru a evita probleme. Când unul este folosit ca sac de box e mai prudent să nu te găsească. Am continuat să-mi antrenez pumnii și restul mișcărilor. Mi-ar fi plăcut să decidă să fie mentorul meu precum domnul Miyagi în Karate Kid sau Angel, profesorul de box care mă învățase ce înseamnă respectul pentru ceilalți și respectul de sine, dar mă îndoiam că bărbatul acesta, atât de îndrăgit și care niciodată nu-mi vorbise era prea interesat de mine. Pe de altă parte, m-ar ajuta, sau nu? În orice caz cum nimeni nu îmi vorbea eram recunoscător cel puțin pentru asta.

Câteva zile mai târziu, l-am văzut pe Channarong la coadă, în sala de mese. M-am dus să-i mulțumesc pentru interesul lui, dar m-a îndepărtat cu mișcări rapide de mână și un sunet ca de șarpe.

─ A doua lecție -a strigat în timp ce mă îndepărtam confuz– fi util altora.

În timp ce mâncam am încercat să înțeleg sensul cuvintelor lui. Voia să ajut oamenii din închisoare? Voia să mă gândesc la mine? Oamenilor din Est le plăcea uneori să vorbească indirect. Nu era mai ușor să-mi spună direct? Să mă fac util altora ... să-i apăr pe alții de agresori în loc să mă apăr pe mine? Filozofie ieftină. Când a spune lucrurile în mod direct e mult mai util. M-am uitat la Channarong care făcea semne înspre masa mea și spunea ceva prietenilor săi, care râdeau cu poftă. Nu știam ce să mai cred. Eram pierdut complet. Poate că doar își bătea joc de mine, dar atunci, de ce mă ajuta?

Am observat că grupul care mă teroriza a intrat în cantină, așa că m-am ridicat, am lăsat tava cu toată mâncarea și am ieșit din cameră repede. După cum spunea mama mea: "Cine evită ocazia evită pericolul“. Ăsta da sfat util. Și, desigur.

M-am dus în celulă să mă antrenez. Nu cum că era recomandabil să te antrenezi după ce mănânci, dar era unul dintre puținele momente când nu era nimeni înăuntru și trebuia să profit. Făceam ceea ce trebuia să fac. Ceea ce era necesar. Mi-am început rutina de antrenament. Încălzire, flotări, abdomene ... Lucrând fiecare parte a corpului, independent și toate împreună. Apoi am continuat cu lovituri în aer, mai întâi pumni, apoi șuturi și în cele din urmă genunchi și coate așa cum văzusem că se antrenau prizonierii în curte. Așa cum îmi spusese Channarong, războinicul cu opt brațe. Cum nimeni nu vorbea cu mine de teamă să nu devină și ei ținta abuzatorilor, aveam mult timp să mă gândesc. Într-una dintre reflecțiile mele zilnice am considerat că, în afară de a mă pune în cea mai bună formă fizică posibilă și de a-mi îmbunătăți tehnica și viteza, ar trebui să-mi întăresc, de asemenea, corpul și să mă obișnuiesc cu loviturile. Așadar am adăugat la rutina mea o serie de lovituri în perete cu pumnii, coatele, tibia și exteriorul mâinii la început cu bucăți de pânză și ușor. Uneori exageram și aveam o parte a corpului umflată câteva zile, dar consideram că era necesar pentru a-mi obișnui corpul să depășească durerea. Când îmi lipsea motivația trebuia doar să-mi amintesc unii din dușmanii mei din tinerețe sau oricare dintre bătăile primite, pe jos, lovit și bătut, ghemuit ca un animal și așteptând să se termine. Așa creșteam ritmul loviturilor, efortul de antrenare canalizând furia, frica, disperarea intensă.

De asemenea, trebuia să-mi măresc rezistența așadar alergam non-stop în curte; ceea ce abuzatorii sărbătoreau cu glume și râsete pentru că probabil credeau că mă antrenam ca să pot fugii de ei. Pentru mine, în același timp, era ca o terapie. Nu mi-a plăcut dintotdeauna să alerg. La scurt timp după ce am început să boxez în Madrid, a trebuit să adaug alergarea pentru a-mi întări rezistența și pentru a fi în măsură să stau în picioare un meci întreg. Era obositor, dar necesar. În cele din urmă, o jumătate de oră de alergare în fiecare zi, s-a dovedit a fi o binecuvântare pentru a-mi îndoctrina corpul și mintea.

Curând venea momentul meu și situația se va schimba complet. Curând râsetele se vor transforma în țipete. Țipete de durere. Sau cel puțin asta voiam să cred. Asta sau moartea.

Nu existau alte alternative.

Singapore 4

În sfârșit luni. Prima zi de servici. M-am trezit la șase și jumătate, am băut cafea și un pahar de suc și am mâncat cereale. Un mic dejun complet. Colegii de apartament mi-au spus între timp ce făceau ei de obicei, și mulți oameni, luau micul dejun la în cantina companiei, unde erau băuturi, fructe și produse de patiserie gratis, sau în alte locuri din clădire dacă voiau ceva diferit. Așa puteau vorbi cu colegii înainte de a începe ziua de lucru. Uneori erau oameni care mâncau la micul dejun, în special străini din Asia, produse alimentare precum: fidea, supe, legume... Era ciudat să-i vezi cu asemenea mâncare dimineața. M-am îmbrăcat și am așteptat zece minute să fie și ei gata.