Vânătoarea De Comori

− Trebuie că știau. Nu văd cum ar fi putut rata faptul că nu existau clienți care să revină. Dar poate că au vrut să moară. Sau poate că nu le păsa deloc. Poate că ei și-au făcut lumea un pic prea perfectă și au avut nevoie de o diversiune cu orice preț.

− Să știți că avem și noi analogii noștri umani. În secolele al nouăsprezecelea, douăzeci și douăzeci și unu, când substanțele halucinogene se aflau încă în stadii experimentale și nu se putea anticipa efectul specific care va fi obținut, oamenii au luat droguri doar pentru a simți extazul pur sau pentru a scăpa de o realitate opresivă. Unii au murit, dar asta nu a oprit pe nimeni altcineva. Și dacă aș fi avut chef să mă sinucid, Cabinele de Vis ar fi fost probabil cel mai plăcut mod de a o face.

− Cred că nu-i corect, spuse Nezla. − Robotul ăsta te bagă la moarte sigură.

Sora, care până în prezent a asistat la ședință relaxată și cu ochii închiși, a ales acum să vorbească. − Unii oameni au supraviețuit, spuse ea.

− Așa să fie? Nezla se întoarse spre Vini pentru confirmare.

− Da, dar pe Hippocrate dacă știu cum. Doar scoaterea unei persoane din cabină nu face niciun bine - odată ce modelul Visului este creat în creier, el formează un ciclu de auto-perpetuare. Probabil cabina modifică ușor chimia creierului pentru a face Visarea un lucru permanent. Cunoștințele noastre asupra modului în care funcționează creierul sunt atât de lacunare și limitate încât nu putem inversa singuri procesul. S-a încercat tratament de șoc, lobotomii și alte forme de intervenție chirurgicală fără niciun rezultat.

− Dar ai spus că unii au supraviețuit, repetă Nezla.

− Da, doi oameni, dar s-au scos singuri. Testele psihologice pe care le-au făcut ulterior le-au arătat că erau persoane cu o voință neobișnuit de mare. Ce e mai rău, e că au refuzat să descrie exact ce s-a întâmplat cu ei în timp ce se aflau sub influența cabinei. Ei au spus că este o experiență prea personală pentru a fi vreodată împărtășită. Au confirmat că fiecare dintre ei au avut Vise, dar au refuzat să spună despre ce fuseseră ele. Iar pentru ieșirea din vis, relatările lor erau similare - doar s-au hotărât în mintea lor că au vrut să fie treji și asta s-a întâmplat. Amintiți-vă că aceștia erau oameni cu o voință deosebit de puternică - mult mai puternică, probabil, decât oricine de la bordul acestei nave.

Bred s-a întors spre Arbitru. − Ce se așteaptă de la noi ca să îndeplinim această cerință?

− Dumneavoastră, în calitate de participant oficial, și orice alt membru al echipajului dvs. care ar dori să facă acest lucru, trebuie să intrați într-una din aceste Cabine de Vis care este în stare de funcționare și să permiteți începerea procesului de Visare. Odată început, voi iniția anumite teste pentru a mă asigura că sunteți într-o stare de Vis. Dacă certific faptul că sunteți, în conformitate cu articolul XII secțiunea 8, atunci acest articol va fi considerat obținut în conformitate cu articolul XI secțiunea 2 și putem trece la următorul punct din lista dvs.

− Și nu-ți pasă dacă ieșim din transă sau nu, corect?

− Asta nu mă privește, spuse Arbitrul. − Sunt doar prezent aici pentru a mă asigura că îndepliniți condițiile Vânătorii.

− Dar dacă nu ieșim din transă, replică Tyla, − nu vom mai putea continua Vânătoarea.

− În acest caz, spuse robotul placid − veți pierde.

− Mulțam de ajutor, mormăi Nezla.

− Soră mai mică, îi spuse Bred Tylei cu un zâmbet ironic pe față. − În ce te-am lăsat să mă bagi? Își întinse brațele în față într-un gest leneș. − Bine, echipă, întrebarea ce se pune în fața noastră este, ce facem noi despre asta?

− Vorbind din punct de vedere pur medical, răspunse Vini, − cea mai sănătoasă alegere a voastră ar fi să fugiți ca de dracu’ în direcția opusă. Încă veți avea o șansă de câștig dacă nimeni altcineva nu-și completează toate obiectele de pe lista lor.

− Niciodată! Spuse vehement Tyla. − Ambic Jusser își va strânge toate elementele, puteți să fiți siguri de asta. Nu putem renunța la primul, sau vom fi pierdut încă înainte de a începe.

− Bine, spuse Bred cu un ton liniștit. − Am hotărât că voi intra eu într-una din aceste cabine.

− Și eu merg cu tine, insistă Tyla. − Ești la Vânătoare din cauza mea, și chiar am promis că voi face cea mai mare parte a muncilor. În afară de asta, ești prea slab de înger ca să ieși singur.

Bred a înălțat din umeri. − Mulțumesc pentru votul de încredere. Deci, noi doi vom merge împreună.

− Și eu, zise Nezla pe un ton ascuțit.

− Nu, răspunse ferm Bred. − Doar Tyla și cu mine. Restul va trebui să stea pe margine și să încerce să ne ajute. Cum rămâne cu scoaterea noastră de acolo?

− Pot să concep un dispozitiv motorizat cu brațe waldo, pentru a vă trage pe voi doi afară, fără să fiu nevoită să intru și eu, spuse Nezla. − Dar Vini tocmai a spus că nu ar face prea mult bine.

− E mai bine decât să ne lași să putrezim acolo, spuse Bred. S-a întors apoi la medic. − Vini, ce poți să faci să ne ajuți?

− Cine știe? Aceasta este o problemă pentru un psiholog fiziolog, ceea ce nu sunt. Sunt doar o persoană drăguță pasionată de medicina internă. Este în afara ariei mele de expertiză. Poate ar trebui să mă concediezi și să-ți găsești un specialist. Există unul bun pe Tartarus pe care l-aș putea recomanda. Dar, dacă mă gândesc mai bine, nu ți-ar plăcea - e prost la pat.

Bred strânse din umeri. − Atunci cred că rămân cu tine. Nu te poți gândi la nimic?

− Drogurile ar putea funcționa, spuse Sora fără să-și deschidă ochii.

− Cee?, ziseră Vini și Bred împreună.

Sora își deschise ochii pe jumătate. − Un membru al echipajului de pe Explorer a venit odată cu o boală nervoasă de pe o planetă pe care am vizitat-o. A avut lungi accese de alienare - nu putea deosebi visele de realitate. Doctorul navei, Haffiel, l-a tratat cu halucinogene și, în cele din urmă, l-a vindecat.

− Ce fel de halucinogene? întrebă Vini.

− N-aș putea spune, răspunse Sora, închizându-și din nou ochii.

− Ce zici de asta, Vini? întrebă Bred. − Crezi că ar funcționa?

Medicul a intrat într-o dispoziție speculativă. − Greu de spus. Căile convenționale de abordare ar încerca să spargă starea de vis, nu să o amplifice. Dar abordarea convențională nu a funcționat, nu-i așa? Nu se știe încă sigur de ce administrarea de amfetamine anumitor copii hiperactivi are efect de încetinire. Să lupți împotriva unui grup de vise cu altul, nu? Aș putea încerca să amestec niște substanțe psihedelice. Dar ce ar trebui să folosesc? Care dintre ele? Era evident pierdută de lumea normală în timp ce contempla posibilitățile.

− Păi, se pare că Vini e prinsă de ceva, spuse Bred. − Când începe să radieze așa, de obicei e preferabil să mergem pe o soluție de avarie. Mai are cineva orice idee?

Privi în jos pe toată lungimea camerei. Toți se fâțâiau incomod, cu excepția Sorei, care dormea mai departe. − Presupun că asta conclude acest consiliu de război, continuă Bred. − Nezla, începe să lucrezi la acel waldo al tău, și o vom lăsa pe Vini aici să-și rezolve problema. El a început să înoate spre ușă și toți ceilalți, cu excepția doctorului, i-au urmat exemplul.

− Ăă, șefu'? spuse Vini, sărind pe moment din transă, m-am documentat despre acel android. Ei pot să facă sex - sunt și potenți și fertili. Aceștia pot coabita cu oamenii naturali și chiar se pot reproduce. Bineînțeles, asta nu garantează cât de bine o fac în pat...

Tyla s-a prefăcut că nu o auzise pe când ieșea din cameră.

***

Vântul îi sufla călduros în spate, pe când echipajul de pe Honey B coborî pe strada pustie. Nu exista nicio modalitate de a ști exact cât timp a trecut de când a murit ultimul Lethean. Într-un ordin de mărime normal, cele mai bune teste științifice spuneau că au trecut câteva milenii.

Strada, o dată mărginită frumos cu copaci, era acum sufocată de vegetație, o mică junglă; Singura modalitate prin care știai că era o stradă era că era delimitată de clădiri pe ambele părți. Sub picioarele lor, ceea ce inițial fusese pământ tasat pentru transportul animalier lăsa acum să crească un câmp de iarbă și buruieni care le ajungeau intrușilor până la talie.

Clădirile încă mai rămăseseră în picioare, mărturii mute ale geniului și meseriei constructorilor lor. Dar Timpul nu a fost cu totul îngăduitor. Fiecare casă avea crăpături mari, care se prelungeau aproape pe toată lungimea clădirii. Grădinile de acoperiș, care odinioară erau mândria locuitorilor, s-au sălbăticit; viile acopereau acum pereții majorității caselor, înfășurându-le într-o îmbrățișare fără dragoste. Vopseaua se decolorase de pe case, sub strălucirea slabă, dar constantă a soarelui roșu de deasupra și fusese înlocuită cu petele nenumăratelor excremente de păsări.

Orașul găzduia încă o viață abundentă. Insectele se agitau în roiuri, ripostând înfuriate de invazia oamenilor. Niște animale mici, asemănătoare rozătoarelor, priveau timid din siguranța vizuinelor lor. Alte animale nu chiar așa de mici populau și ele aceste străzi; membrii echipajului au putut zări uneori ceva mare care se mișca prin tufe.

Grupul de pe navă era alcătuit din Bred și Tyla, Arbitrul, Vini, Nezla și Luuj, care împingeau mașinăria construită în grabă de Nezla pentru a-i scoate pe Bred și Tyla din Cabină odată ce Arbitrul va confirma că Visau. Toți merseră în tăcere prin acest oraș fantomatic, uimiți atât de grandoarea care a fost odată, cât și de devastarea liniștită ce s-a așternut de atunci.

Camera de Vis era ușor de remarcat. Se pare că orașul o ținuse ferită de Natură - sau poate că Natura refuzase să o revendice ca fiind a ei. Stătea însingurată într-un parc arid. Câteva smocuri de iarbă s-au încăpățânat să umple golul, dar, dintr-un motiv necunoscut, pe trei metri în jurul cabinei solul era mort și devastat - un deșert în mijlocul junglei.

Cabina era cubică, măsura șase metri pe o laterală, și părea să fie făcută din beton curat. Zidurile sale, ca și cele ale altor clădiri din oraș, aveau crăpături și erau ornate cu excremente de păsări. În centrul zidului dinspre stradă se afla o intrare de trei metri înălțime și doi lățime. Nu mai intrase nimeni în clădire de secole, ea așteptând cu răbdare tot timpul ăsta ca noi victime să pășească prin pânzele moi de păianjen.

− Incredibil! șopti Nezla. Inginerul din ea reacționa la întregul pe care-l forma orașul altă dată. – Ăștia chiar știau bine să construiască.

Bred aprobă din cap. – Chiar prea bine. Dacă aceste Cabine de Vis n-ar fi rămas în picioare tot timpul ăsta, n-ar fi trebuit să venim aici.

Deodată bătu din palme. Zgomotul ascuțit se reflectă prin ruinele liniștite, speriind niște păsări din copacii din apropiere. − Atunci, să începem. Mașinăria funcționează bine?

− Ca întotdeauna.

− Vini, ai descoperit deja ce o să ne faci?

− Nu complet, șefu'. Aș fi vrut să-mi dai încă vreo două zile să lucrez la asta.

− Nu avem timp, îi întrerupse Tyla. − Trebuie să-l batem pe Jusser.

Vini ridică umerii. − Sunt viețile voastre în joc. Eu sunt doar angajată.

Bred se întoarse spre sora sa. − Tu nu trebuie să vii cu mine, știi doar. Eu sunt singurul care trebuie să intre acolo.

Tyla clătină din cap. − Eu merg. Știi că nu poți face niciodată nimic bun fără ajutorul meu.

− În regulă, oftă Bred. Se întoarse spre celelalte femei. − Aveți grijă să nu ne scoateți înainte ca Arbitrul să verifice că Visăm într-adevăr. Nu mi-ar plăcea să trec a doua oară prin toată treaba asta.

El merse fără ezitare până la ușă și se opri. Tyla avansa chiar în spatele lui, pas cu pas. − Sper să nu crezi despre mine că nu sunt un gentleman, soră mai mică, zise el, − dar aș vrea să intru primul.

Au intrat în cabină. Era întuneric, singura lumină fiind cea care se strecura prin ușa deschisă. Când ochii se obișnuiră, au putut vedea că clădirea era doar un cub gol, cu ziduri de o jumătate de metru grosime, iar restul era spațiu deschis. Interiorul era din același beton gri ca și exteriorul, plictisitor și fără arabescuri. Pe peretele din spate era o bancă din beton, formată astfel încât să se potrivească cu spatele constructorilor autohtoni și mult prea îngustă pentru a se potrivi cu forma oamenilor. Bred se așeză pe jos pe podeaua de beton prăfuită, iar Tyla, după o ezitare de câteva clipe, se așeză lângă el.

Au așteptat în tăcere să apară evenimentul minune. Se uitau la pereți, la tavan, la podea, la orice, dar nu și unul la celălalt. − De ce nu se întâmplă ceva? spuse Tyla în cele din urmă. − Nu crezi că am ales o Cabină care nu funcționează, nu-i așa?

− Să-i dăm puțin mai mult timp, răspunse Bred. − Dacă nu se va întâmpla nimic în următoarele cinci minute, vom

VIOLET

părăsi cabina.

− Ce a fost asta?

− O, atunci ai

ALBASTRU

simțit și tu asta? Uite se întâmplă din nou. Cred că

VERDE

procesul începe să funcționeze. Tyla s-a cutremurat. − Dar ce e

GALBEN

scopul acestor flash-uri

PORTOCALIU

de culoare?

− Mi se pare că

ROȘU

treaba asta încearcă să se prindă de sistemul nostru nervos

NEGRU

pentru a vedea cum vom reacționa la diferiți

NEGRU

stimuli.

Tyla prinse ideea. O, întocmai ca un

RECE

muzician ce își reglează instrumentul înainte de

FIERBINTE

concert sau ca o cântăreață ce cântă solfegiul înainte de o interpretare.

− Exact.

DURERE

− Ei bine, a recunoscut Tyla, − face o destul de impresionantă

PLĂCERE

treabă. Toate aceste lucruri eu le simt

NETED

reale. Tre-

ASPRU

mură din nou. − Bred, sunt speriată. Vocea ei deveni puțin copilăroasă. Se apropie, iar el își puse brațul în jurul ei pentru a o liniști.

AMAR

− Nu-ți face griji, zise el. − Fratele mai mare este

ACRU

DULCE

SĂRAT

TARE

ÎNCET

PUTERNIC

SLAB

RAPID

ÎNCET

LUMINĂ

ÎNTUNERIC

***

Soarele roșu mic își ducea lupta zilnică cu îngrămădeala ceței de seară și, ca de obicei, pierdea. Pe undeva în copaci, un lassadet ciripea încet, salutând apropierea întunericului. În depărtare începu să se audă clip-clap-ul lent al vreunui întârziat ce se străduia să se întoarcă acasă călare pe norstanul lui obosit. Aerul era curat și avea aromă delicioasă de vin de ornandar.

Bredakon privi în jos pe bulevardul învăluit de ceață. Era acolo, chiar la limitele percepției vizuale. Tyladerm s-a întors, era acasă în cele din urmă. Voia să strige, să danseze, să joace vaska cu o plăcere sălbatică, dar știa că o astfel de manifestare ar fi indecentă. Deci, el doar rămase acolo în mijlocul străzii, așteptând cu nerăbdare să se apropie minunatul ei corp împroșcat cu violet.

− Grăbește-te! strigă el când ea era destul de aproape să-l audă. − Malathin-ul a început deja. Nu vrem să ajungem prea târziu.

Tyladerm merse șovăit și leneș și îl privi timidă. − Asta-i urarea de bun venit pe care-o primesc? a întrebat ea.

Ca răspuns, Bredakon își ridică tentaculele spre ale ei, iar cei doi se opriră pentru o clipă, cu tentaculele lor înlănțuite cu iubire. Era ca prima noapte de plăcere ce revenea în grabă în mintea lor. Ambii puteau să simtă aura, ambii agățați de momentul ăsta prețios, fără să vrea să se despartă din nou.

În cele din urmă s-au desprins din îmbrățișare și împreună, au început să se îndrepte spre clădire. − Mare este Zethos, suspină Tyladerm nostalgică, cu cei patru ochi strălucind de fericirea regăsirii.

− Și mai mari suntem noi cei care îl facem pe Zethos să fie flad, răspunse Bredakon cu o voce blândă și delicată. Și împreună ei

***

Durere fulgerătoare, arzând în piciorului stâng din față. Akkabred se întoarse panicat și privi în toate direcțiile, dar totul era la fel. Focul, dușmanul universal, nu-și terminase treaba cu el. Flăcările au răbufnit peste tot, distrugând casa și transformându-i pământul într-un câmp de foc.

− Ajutor! a auzit-o pe Nastyla strigând în spatele lui și s-a răsucit din nou. Acolo, în cea mai aprinsă parte a infernului, carapacea ei crăpase de la căldură, iar ochii i s-au întredeschis cu groază. − Te rog, ajuta-mă!

Se îndreptă spre ea, hotărât să o salveze, când dintr-o dată, între ei, apărea un animal lapda înnebunit.

***

Pe un deal primăvăratic, câțiva snardlingi printre plante.

***

− Ai grijă! A țipat unul, pe când peste celălalt s-a aruncat o fiară mard.

***

Ce însemnau toate lucrurile astea?

CABINA, PĂREREA MEA, ÎNCEARCĂ SĂ NE ÎNGHESUIE PE NIȘTE MODELE STANDARD. NU NE-AM POTRIVIT CU ELE.

Evident. Dar se pare că s-a oprit acum. Cred că renunță, nu-i așa?

NU, PROBABIL CĂ VA ÎNCERCA ALTE MODELELE PÂNĂ CÂND VA GĂSI UNUL CARE SE VA POTR

***

O zi relaxantă acasă pe domeniul familiei, undeva în grădinile care înconjurau conacul. Ele erau numite grădini, dar și pădurile amenajate ce înconjurau Versailles erau denumite tot grădini. Un picnic, spuse Naija deVrie, iar soțul ei, Orren, zâmbi aprobator. Gemenii, de opt ani, țipau ambii de fericire. Deci bătrânii deVrie, copiii și Dădaca găsiră un loc în pădurea planificată, care era umbroasă, fără a fi prea rece, vremea perfectă pentru a te juca în pădure.

− Putem să mergem să căutăm cuiburi de păsări? îi întrebară Bred și Tyla pe părinți.

Naija deVrie: păr blond lung și mătăsos curgând în jos pe umeri, cu fața ca o rază de soare, buze râzânde, o voce de fructe proaspete care așteaptă să fie culese și mâncate. − Aveți grijă să vină și Doica împreună cu voi. Nu vrem să vă pierdeți.

Orren deVrie: care știe ce vrea dar cald, strict și iubitor, un corp puternic și sănătos în plenitudinea condiției fizice, voce profundă și ochi strălucitori. − Distrați-vă. Nu stați afară mult.

O plimbare prin pădure, mergând încet la început, cu Dădaca venind în spatele lor (lasă copii să se distreze, nu-i lăsa să se rănească). Pe urmă mai repede; Dădaca începu să rămână în urmă. (O Dădaca robot ar fi putut ține pasul cu orice; Dădaca umană era mai la modă.) − Așteptați-mă, strigă ea. Gemenii râseră și fugiră în pădure, până când Dădaca fu complet pierdută din raza vizuală. Doar strigătele ei răzbăteau îndepărtate printre copaci.

Șerpuiră prin pădure pentru un timp, bucurându-se de zi și de loc, fără a face nimic important. Apoi, − Să-i spionăm pe mami și pe tati!, sugeră Bred.

Se strecurară prin tufișuri, cu grijă să nu facă cel mai mic sunet care să le trădeze apropierea. Se uitară. Părinții lor goi, luptându-se la pământ, mormăind, gemând. Mâinile Naijei încleștate pe spatele lui Orren, picioarele fixate în jurul taliei lui. O șoaptă moale a lui Orren, un râs al Naijei. Ei se sărutau. Râdeau. Se unduiau frenetic.

Apoi, întorcându-se, întrebându-se și minunându-se de ceea ce au văzut. Ei merg într-un alt loc, să încerce pe ei înșiși. Trupuri goale, imature, chircite în pasiune mimată, chicotind pe când atingerea a devenit un meci de gâdilire.

− Voi doi, ar trebui să vă fie rușine! Doica i-a ajuns în cele din urmă, ivindu-se amenințător ca un căpcăun dezaprobator. − Pune-ți hainele înapoi pe voi.

Să fii târât înapoi în casă fără vreo posibilitate de a explica părinților. Sus prin gravtub până la etajul al treilea. În camera aceea cu ușa mare, camera de pedeapsă. Plânsul nu are niciun efect, nu asupra Doicei furioase și frustrate. Ușa mare se rotește și se închide, iar negrul îi înconjoară.

***

Ușa mare, care nu mai este așa de mare acum, se deschide. Doica stă acolo, plângând. Arată puțin mai în vârstă, acum, dar la fel și gemenii. Au treisprezece ani - aproape adulți.

− Părinții voștri sunt morți, spuse Doica. − Tocmai am primit mesajul. Au fost uciși în timpul Vânătorii de Comori. Nu știu cum.

A fost nevoie de un moment de înțelegere a sensului cuvintelor. Fără Orren deVrie. Fără Naija deVrie. Fără Mami sau Tati. Niciodata. Un moment închis, suspendat în curgerea timpului. Tulburare, confuzie, refuz.

− Nu! strigă Tyla. Aleargă pe hol și intră în dormitorul ei, trântind ușa în urma ei. Bred acolo în picioare, dorind să plângă, știind că nu ar trebui, ne fiind sigur ce se așteaptă de la el. Doar în picioare.

***

− Mulți ani trăiascăă, cântară oaspeții strânși, − Laa muulți aani! Cine să trăiască? − Laa muulți aani! Bred și Tyla să trăiascăă! − Laa muulți aani! Au trebuit să grăbească puțin penultimul vers pentru ca "Bred și Tyla" să se încadreze în măsură, dar conta mai degrabă gestul.

Pe fiecare dintre cele două torturi erau cincisprezece lumânări. Mătușa Nillia - care, desigur, nu era mătușa lor, dar ea a insistat să-i spună așa - ceruse două, astfel încât să nu existe nicio ceartă între gemeni cu privire la care era cu adevărat tortul lui. Ei s-au bătut foarte mult în cei doi ani de când părinții lor au murit - deficiența de dezvoltare și lipsa figurii autoritare după cum au spus analiștii - iar mătușa Nillia a dorit ca nimic să nu știrbească această ocazie.

Fusese planificat un picnic pentru petrecerea de aniversare din acest an din cauza necesităților mari a petrecerii. Fiind singurii moștenitori direcți ai familiei deVrie, ziua de naștere a lui Bred și a Tylei era un mare eveniment social, iar experiența de anul trecut cu sala a convins-o pe Nillia că doar o locație în aer liber ar putea fi corespunzătoare. Închiriase întregul parc Bermuda pentru această ocazie. Vremea pe care o comandase era perfectă; banii, în special banii deVrie, făceau minuni.

În opinia lui Nillia, Tyla încearca din răsputeri să devină o domnișoară perfectă; acest șiret și incontrolabil Bred aducea necazurile dintre ei. Dar Bred era mai în vârstă, chiar și doar cu câteva minute, și astfel merita respect potrivit regulilor elaborate ale Societății. Tyla era îmbrăcată la modă și elegantă, mergea dreaptă și făcea conversații politicoase. Bred se abținuse pentru cea mai mare parte a petrecerii și reușise doar să-și murdărească hainele.

Rudele, prietenii și cei complet străini s-au adunat după tăierea torturilor, să le ofere cadourile inutile gemenilor - inutile, pentru că copiii deVrie aveau deja orice și-ar fi putut dori. Dar darurile erau parte din tradiție și trebuiau să fie date. Tyla a trecut deja prin ritualul de a-și deschide toate cadourile ei și de a mulțumi donatorilor; Bred doar le-a lăsat într-o grămadă și le-a ignorat.

Apoi toată lumea a luat o bucată dintr-unul sau din celălalt tort și s-au așternut la conversații de oameni mari. Bred și Tyla erau singurii copii de la petrecere - copiii nu erau încurajați să participe la evenimente sociale, dar gemenii noștri cu greu ar fi putut fi excluși de la acesta.

− La naiba, Bred, dă-mi-o înapoi! Strigătul ascuțit al Tylei străpunse bâzâiala liniară a conversației. Capetele se răsuciră în jur pentru a vedea ce s-a întâmplat.

Bred dansa provocator doar la o mică distanță de sora sa, ținând o tavă cu o bucată de tort pe ea. Tyla, cu fața roșie ca cireașa, se întindea în zadar spre farfurie. Bratele ei se balansau sălbatic, iar ochii erau scăldați în ceața lacrimilor incipiente, iar Bred n-avea probleme să se țină în afara razei ei de acțiune.

− Ce s-a întâmplat, Tyla? întrebă mătușa Nillia.

− Bred mi-a furat o bucată de tort, strigă Tyla. − Să-l faceți să mi-o dea înapoi.

− Mătușa Nillia mi-a spus că ambele torturi ne aparțin amândurora, a spus Bred în apărarea lui. Încă zâmbea și se eschiva de fandările surorii lui.

Unele dintre femei au clătinat din cap. − dacă judeci după comportamentul lor, nu ai crede că au împlinit cincisprezece ani astăzi, a spus o doamnă neidentificabilă. − Se comportă ca niște copii răsfățați de cinci ani.

− Doar se joacă, Zise mătușa Nillia pe un ton care sugera că știa în profunzime despre ce vorbește. − Se simt excluși din cercurile noastre și nu e nimeni de vârsta lor cu care să se poată juca. Lăsați-i în pace. Nu se vor răni. Niciodată nu o fac.

Tyla o luase în serios spre Bred și băiatul trebui să fugă ca să se ferească. A alergat printre și dintre adulți, încă râzând, iar ea l-a urmat îndeaproape, fără să poată să-l prindă cu adevărat. Lacrimile ei se transformaseră într-o hotărâre încăpățânată de a prinde hoțul de tort și de a răzbuna infracțiunea odioasă. Bred o lua peste picior cu strigăte: − Tillie nu mă poate prinde. Ferindu-se se tupilă în spatele unor copaci, în afara zonei de picnic și peste deal - și, curând, ambii copii s-au pierdut din vedere.