Vânătoarea De Comori

Tyla îl ura pe Jusser cu o pasiune atât de intensă ca și cum ar fi avut un foc în stomac.

Zâmbetul lui Jusser era cel pe care îl purta întotdeauna: sportiv, câștigător măreț, superior și caritabil. Dumnezeu în a șaptea zi. − Sper că aveți gânduri frumoase, zise el.

− Erau despre dumneavoastră, a replicat Tyla.

− Sunteți mirifică în seara asta, draga mea, continuă Jusser. − Dar stați, dumneavoastră sunteți întotdeauna mirifică.

− Iar dumneavoastră sunteți la fel ca oricând, zise Tyla dulce.

Nillia Rathering a simțit acumularea ironiei din replicile neplăcute și a decis că atenția ei era dorită în altă parte. Cu un scuză grațioasă, a alunecat degajată într-un colț mai puțin intens al sălii. Și alți oameni din jurul Tylei și Jusser s-au deplasau spre zone mai sigure.

− Este desigur, minunat să vă văd din nou, a spus Jusser. I-a luat brațul atât de ușor încât ea nu avu altă alternativă decât să-l lase. − Mi-a fost tare dor de dumneavoastră, să știți.

− Se pare că v-ați descurcat destul de bine cât timp am fost departe.

− Bineînțeles că m-am descurcat. Sunt un câștigător, nu-i așa?

− Asta depinde, spuse cu atenție Tyla, de jocurile pe care le jucați.

Jusser ridică din umeri. − Singurul lucru pe care l-am dorit dar nu l-am avut niciodată sunteți dumneavoastră, draga mea, iar acum, că m-am gândit la asta, e doar o chestiune de timp. De ce să vă pierdeți energia luptând împotriva mea?

În timp ce vorbeau, el o conducea înspre centrul sălii. Chiar când au ajuns acolo, orchestra a început să cânte din nou. − Vreți să vă alăturați mie în Zolthen? întrebă Jusser înainte ca Tyla să poată răspunde la întrebarea anterioară.

Tyla a ezitat o fracțiune de secundă, și asta a fost în defavoarea ei. Jusser i-a luat tăcerea drept consimțire și a ridicat-o în brațe pe ritmul muzicii. A fost o ambuscadă fină plănuită perfect.

− Presupun că sunteți aici să priviți startul Vânătorii de Comori, spuse Jusser, în timp ce o răsuci ușor în jurul lui.

− Într-un fel, da. Ea s-a încadrat pe tempoul muzicii, s-a dat un pas înapoi și alături de el în timp ce-i ținea mâna stângă cu dreapta ei și s-a strecurat pe sub braț ca să ajungă în spatele lui.

− Mă aștept să vă văd jos pe lângă Hermes ca să mă vedeți cum decolez. El i-a lăsat mâna cu stânga, dar i-a luat cealaltă mâna cu dreapta și s-a răsucit încă o dată, ca să se întoarcă în fața ei.

− Mă tem că va fi oarecum dificil, spuse ea, făcând un pas mai aproape de el și alunecându-și brațul liber în jurul taliei lui. Împreună făcură trei pași spre dreapta lui Jusser. − Voi fi la bordul lui Honey B în acel moment.

− Nava lui Bred? S-a înscris la Vânătoare? Jusser o împinse încet de la el și ea făcu o piruetă lentă.

− Da, a fost în ultimul moment. Ea așteptă măsura corectă, apoi sări în sus și ateriză într-un picior. Partenerul ei a luat piciorul liber, a îngenuncheat și l-a trecut peste umărul lui. Apoi, apucând-o de mâna întinsă, o ridică cu totul în aer.

− Nu ați prefera să fiți văzută cu un câștigător?

− Intenționez să fiu unul dintre ei.

El o întoarse o dată, apoi o așeză din nou. − Nu vă așteptați ca bordelul ăla zburător să fie un concurent serios, nu-i așa? Se întoarse pe jumătate, astfel că cei doi se aflau acum lipiți spate în spate.

− Desigur, chiar mă aștept, a spus ea, făcând cinci pași înapoi, în timp ce el a făcut același număr de pași înainte, astfel încât să rămână în continuare lipiți. − Pentru că eu o voi conduce Vânătoarea pentru el.

− Oo, acum se clarifică situația. Chiar mă întrebam de ce a coborât Bred din norul său și s-a alăturat muritorilor. Au făcut trei pași în dreapta, doi la stânga, apoi s-au întors, astfel că au ajuns încă o dată față în față. – De fapt sora lui trage sforile.

− Deoarece femeile nu pot intra singure în concurs, i-am cerut lui Bred să se înscrie în Vânătoare ca o favoare pentru mine. El a fost de acord, atâta timp cât eu fac toată treaba. Ei și-au apucat încheieturile celuilalt și au făcut doi pași laterali lungi și târâiți. − Mi-a dat temporar comanda navei sale.

− Și de ce sunteți dintr-o dată atât de interesată? Întotdeauna ați preferat petrecerile în ciuda jocurilor.

− Întotdeauna a fost un... În acest moment, dansul cerea, pentru un timp, un schimb de parteneri. Ei s-au combinat cu un cuplu din apropiere și au făcut câteva rotiri ușoare cu alții înainte de a se reîntâlni din nou. – deVrie în Vânătoarea de Comori, a continuat Tyla cu ușurință. Și, de obicei, noi câștigăm.

Zâmbetul lui Jusser se întinse. − Dar nu și ultima dată.

Auzindu-l, furia ei s-a dublat. − Nu trebuie să fiți atât de macabru. Dacă părinții mei nu ar fi murit, ar fi câștigat din nou. Ați fost norocos. Era atât de supărată încât aproape că a ratat un pas, dar s-a redresat la timp și și-a păstrat demnitatea, făcând stângăcia să pară o înfloritură a pasului de bază.

− Norocul n-a avut nimic de-a face cu asta, draga mea. Ei se țineau de mâini mai slab și au făcut un mic cerc. − Am concurat pur și simplu ca și cum aș concura la orice – pentru a câștiga. Și asta am făcut.

Cerințele rigide ale dansului Zolthen cereau acum o îmbrățișare. Tyla și-a pus rezervată brațele în jurul partenerului său, în schimb nimic nu era rezervat la strângerea lui Jusser. − Agenții mei au găsit recent niște afrodiziace noi și exotice pentru mine, șopti el în urechea ei − Și aș fi încântat să împart prima mea mostră cu tine.

S-au rupt din strânsoare. Dansul cerea ca fiecare să facă o piruetă pe piciorul drept, și apoi să vină împreună din nou. Jusser s-a rotit perfect. Tyla pur și simplu s-a îndepărtat de el, lăsându-l în mod deliberat pe Jusser fără parteneră în mijlocul ringului de dans.

Nimeni nu-și părăsea partenerul în mijlocul unui Zolthen. Un astfel de act era considerat o insultă calculată și Jusser rămase fără cuvinte. Ce era mai rău era că deși nu au scos niciun sunet, insulta a fost imediat observată de toți cei din sală, iar camera s-a umplut imediat de efervescență. Totuși, nimeni altcineva nu s-a abătut de la dans.

Cumpătul Tylei era în fierbere, dar chiar și așa o parte rece a minții ei cântărea alternativele. Să-l desființeze pe Jusser în mijlocul Zolthenului a fost o insultă majoră, dar trebuia să fie ceva și mai mult ce ar fi putut face. Plecarea bruscă din sală o va lipsi pe ea de restul petrecerii dar asta nu era destul de umilitor pentru el. Tyla deVrie era un expert remarcabil la apăsarea tăcută a pumnalului, și o insultă obișnuită nu era suficient.

Se îndreptă cu fermitate spre androidul cu figura tristă, așezat la o masă de unul singur. Era atât de ocupat să fie ignorat de alții că nici măcar nu a observat când ea s-a apropiat. − Vrei să termini cu mine acest Zolthen? întrebă ea.

Androidul privi în sus, smuls din reveria sa. − Ăă, cine, eu?

Ea a repetat întrebarea.

− Dar noi... nici măcar nu ne-am prezentat. Poate că nu știți cine sunt eu.

− Este necesar?

− Oo, nu, nu, cred că nu. Bine, în regulă, mi-ar plăcea. Făcu o grimasă și se ridică în picioare.

Androidul părea surprinzător de tânăr. Androizii ieșeau din fabricile lor de procesare complet maturi și îmbătrâneau foarte încet, astfel încât erau, în mod normal, făcuți să pară de o vârstă mai matură − să zicem, șaizeci. Acesta părea să aibă abia vreo douăzeci de ani, era mai mult un băiat decât un bărbat. Pentru a se potrivi în Societate, el cumpărase niște haine evident costisitoare și bine adaptate − dar moda era de anul trecut, iar ignoranța Androidului se vedea și mai rău. Avea partea rasă la modă în părul său, dar banda nu avea nici măcar un centimetru lățime. Androidul era înalt și subțire, cu o supradimensionare a membrelor – părea neîndemânatic, ca și cum ar fi fost construit pentru a declanșa simpatiile materne ale femeilor, dar fără a-i înstrăina pe bărbați. Se uita fără speranță, nevinovat și uluit, dar nu fără un farmec de băiat tânăr care compensa totul.

E o entitate artificială, își aminti Tyla, creată într-o eprubetă și crescută într-o cuvă pentru a servi o anumită funcție.

Îi luă mâna și îl conduse înapoi pe ringul de dans, urmărind reacția lui Ambic Jusser cu colțul ochiului. Era la fel de bună pe cât anticipase. Nu era foarte mulțumit. Dar nici vreunul dintre ceilalți oameni de la Bal, care făcuseră mari eforturi toată seara pentru a ignora androidul. Acum, prezența lui a fost recunoscută de unul dintre cei mai importanți membri ai societății, iar invitația de a dansa i-a ridicat statutul acestuia.

Tyla putea simți mânia și indignarea care radia prin hol, deghizată cu zâmbete politicoase și expresii stupide. Iar ei nu-i păsa. Poziția ei era suficient de stabilă pentru a calma orice furtună; cel mai important lucru era că răzbunarea ei pe Jusser să fie cât mai amănunțită posibil. Nu-și va reveni prea repede din această lovitură.

Pe măsură ce ei începură să danseze, a devenit din ce în ce mai evident că androidul era pe atât de stângaci pe cât părea. Tyla s-a prefăcut că nu observă și chiar a făcut tot ce-i stătu în putință pentru a masca câteva dintre greșelile creaturii. Ea s-a ținut distantă și s-a concentrat pe dans, cu ochii goi îndreptați în față.

− Ei bine, cel puțin eu aș putea să mă prezint, spuse androidul ezitant. − Numele meu este Johnathan R.

− Ce bine pentru tine, răspunse Tyla. Circumstanțele ar putea să o constrângă să danseze cu această creatură, dar nu va trebui să meargă atât de departe încât să fie politicoasă cu el.

Androidul s-a fâstâcit și a ratat doi pași. − Știu că sunteți Tyla deVrie, pentru că l-am auzit pe android când v-a anunțat la ușă.

− Inteligent.

A ratat și alți pași iar Tyla s-a încordat. Trebuia să fie atât de bufon?

− Domnișoară deVrie, sunteți foarte frumoasă și sunt sigur că ați fi putut dansa cu orice bărbat de la Bal în seara asta. E evident că nu vă place de mine. De ce mi-ați cerut să dansez?

− N-am mai dansat cu un andro înainte.

El s-a oprit de tot. − Oo. Păi sunt sigur că ați descoperit o experiență nouă și interesantă. Acum, dacă mă scuzați, domnișoară deVrie, am o afacere importantă de tratat înapoi la masa mea. Mulțumesc foarte mult pentru dans. Și a plecat, întorcându-se cu spatele la ea și merse crispat la masa pe care o ocupase toată seara.

Orchestra s-a oprit din cântat. Toți s-au oprit din dans. Conversațiile au încetat. Și toate privirile înțepeniră îndreptate spre un singur loc din sala enormă.

Tyla putea simți, din depărtare, atenția pe care o primea, dar chiar și acea putere prea concentrată de-abia putea declanșa ceva în creierul ei. Mintea ei îi era amorțită. Acest lucru nu i se putea întâmpla tocmai ei, nu Tylei deVrie. Cum ar putea un android să îndrăznească să plece din fața ei − mai ales după ce ea s-a înjosit să danseze cu el? Singura răsplată pentru amabilitatea ei fusese să-i știrbească imaginea în ochii tuturor celor importanți.

Zâmbetul se întoarse pe buzele lui Ambic Jusser. Fusese răzbunat de insulta Tylei fără să încerce nimic. A început să se apropie din nou de ea. Din partea cea mai îndepărtată a sălii, Barb se îndrepta și ea spre ea, cu o privire ciudată de simpatie pe față.

Dar Tyla n-ar lăsa să se întâmple așa ceva. În cel mai rău caz - și, în măsura în care o preocupa pe ea - își va păstra onoarea. Cu un autocontrol născut de ani de pregătire socială, și-a ridicat capul cu mândrie și a mers spre gravtub. Câmpul se înmuie în jurul picioarelor ei în timp ce intra, ridicând-o ușor în sus, până ajunse la mezanin. Ea a ieșit din tub și, cu demnitate, ieși din sală.

Reporterii erau încă acolo, fără să știe de cataclismul social care tocmai a lovit-o. Tyla deVrie umbla maiestuoasă prin fața lor la postul de apel și își ridică cu grație degetul mare spre scaner. Momente mai târziu, limuzina sa a tras la marginea drumului, ușa alunecă și o primi înăuntru. Intră și ușa se închise din nou, ascunzând-o de ochii lumii.

De-abia atunci scutul ei emoțional s-a descompus. – Portul spațial, spuse ea cu o voce care de-abia se auzea, iar mâinile îi tremurau atât de tare încât a trebuit să încerce de trei ori, până a putut să-și pună degetul cu cip pe scaner pentru a-și verifica identitatea.

Limuzina a alunecat încet pe strada întunecată.

Capitolul 2: Marea Decolare

În zile de început ale călătoriei interstelare umane, nu exista un model prestabilit. Dar, din moment ce Natura aruncă anarhia în aceeași clasă detestabilă cu vidul, relațiile de putere au început să construiască imperii comerciale, conglomerate de producție, supremații bancare. Acestea și altele au crescut rapid, unele întinse pe durata unei singure vieți.

Foarte curând, au existat unii oameni cu o valoare intrinsecă mai mare decât a altora. Și, pe măsură ce puterea se agăță de putere, acești oameni valoroși gravitează unul față de celălalt.

La început, acești oameni s-au văzut unii pe alții ca amenințări, iar luptele fură feroce. Dar treptat s-a recurs la un armistițiu. Sursa inițială a bogăției lor - pătura oamenilor de rând − a rămas constantă. Au desemnat cercuri sociale pentru a se deosebi de masele vulgare care se îngrămădeau în umbrele de afară. Ei au format Societatea.

Natura în mod normal instituie verificări și echilibre asupra sistemelor sociale. Dar în acest caz, a greșit - a făcut distanțele prea mari. În timp ce navele puteau să străpungă spațiul dintre sistemele stelare în câteva zile sau săptămâni, nicio metodă de comunicare nu era mai rapidă. Forța care ar fi trebuit să țină sub control această Societate - un guvern puternic, centralizat - nu putea fi organizat la scară interstelară.

S-au făcut mai multe încercări de înființare a guvernelor interstelare; dar au eșuat mizerabil și unanim. Cu doar câteva legi comune între sutele de planete unde locuia omul, fără legi în spațiul interstelar și fără acorduri adecvate de extrădare între sistemele stelare, orice om care era capabil să călătorească liber de la o stea la alta putea de fapt să se considere deasupra regulilor oamenilor obișnuiți.

Membrii Societății erau singurii care își puteau permite să călătorească liber printre stele. Cu bogățiile lor personale enorme, de fapt, nu aveau altceva de făcut decât să călătorească...

Deși mintea umană tinde în mod constant către comoditatea infinită, nu poate accepta acest lucru atunci când se întâmplă. Membrii Societății au trebuit să găsească să facă ceva cu timpul lor, înainte să putrezească ca niște fructe vechi uitate de o lună. Nu puteau să muncească sau să facă altceva care să se asemene, nici de departe, cu distracțiile oamenilor mici, așa că au convenit să se joace pentru relaxarea fizică.

Un sistem complicat de protocol a apărut în rândurile societății. Pentru a se asigura că va fi folosit, au fost create numeroase scuze pentru a atrage oamenii împreună − baluri, petreceri și alte forme de divertisment social. Acestea au oferit un motiv constant de salturi pe alte planete precum și o atât de necesară schimbare a companiei și a atmosferei.

Dar și mai importante decât petrecerile erau jocurile. Au fost create sporturi elaborate și deseori imorale, pentru a oferi entuziasm, material de conversație și un punct de plecare pentru provocările competitive. Unele dintre jocuri erau teste de rezistență fizică, altele erau teste de agilitate mentală, iar altele erau o combinație a celor două.

Culminarea tuturor acestora era Vânătoarea de Comori. Ea avea loc la fiecare douăzeci de ani, deoarece nervii oamenilor nu puteau să îndure așa ceva mai rar sau mai des. Era atât de mare încât interesul pentru aceasta nu se limita doar la cercurile Societății. Poveștile despre Vânătorile de Comori din trecut se vindeau ca pâinea caldă în presa obișnuită, iar întâmplările cele mai de seamă erau spuse și transmise din gură-n gură până ajungeau legende. Nu se dădeau premii mari pentru câștigarea Vânătorii - decât dacă s-ar putea numi premiu statutul de semizeu.

− Jardine Matthies

Nevoia de Decadență

Huntworld fusese colonizat pentru a servi unui singur scop: administrarea Vânătorii de Comori. Nu era decât un oraș, cu o populație de cincisprezece mii, pe o planetă cu aceeași dimensiune ca Pământul. Era un complex enorm de computere, cu un personal de șapte mii de oameni și douăzeci de mii de roboți. Alți opt mii de oameni și cincizeci de mii de roboți locuiau în Huntworld, efectuând servicii care nu aveau legătură directă cu Vânătoarea de Comori.

Într-o zi obișnuită, se vedeau doar una sau două nave spațiale presărate pe întinderea enorme a portului spațial Huntworld - unele dintre ele fiind navele de cercetare ce erau expediate constant în întreaga galaxie pentru a furniza date pentru computerele Huntworld sau, probabil, erau navele comerciale gigant, ce soseau cu materiale și hrană și plecau cu spațiile de depozitare goale, pentru că Huntworld nu avea exporturi.

Dar nu era o zi obișnuită. Azi era ajunul vânătorii de Comori, raison d'etre pentru toată lumea din Huntworld. Și astfel, portul spațial, în mod normal un deșert artificial, era acum o junglă de nave spațiale, cu nasurile îndreptate spre cer, așteptând cu nerăbdare ordinul de mâine care le va trimite la drum. Era Égalité, de exemplu, nava androizilor - zgâlțâită și înfricoșată înălțându-se de-abia zece metri de la pământ, arătând teribil de surclasată de frații ei mai mari. Tot acolo se găsea vasul lui Ambic Jusser, Hermes, un ac elegant și nerăbdător, gata să sară printre stele, construit pentru viteză, cu înălțimea sa de douăzeci și doi de metri urlând a stil și eleganță. Și erau și alții, de asemenea, aproape două sute, care se înghesuiau fără discernământ, într-o confuzie fără speranță.

Dar chiar și în această pădure de nave spațiale, Tyla nu avea nicio problemă să depisteze nava fratelui ei. Honey B se ridica ca un turn deasupra celorlalte; cu înălțimea de treizeci și șapte de metri și diametrul de treisprezece metri la bază, era de departe cel mai mare iaht spațial privat construit vreodată. Trei aripi masive ajungeau până jos de pe laturile acestui glonț monstruos, ca niște rădăcini care sugeau hrană din pământ. O macara temporară stătea lângă navă, întinzându-se douăzeci și cinci de metri până la ecluza principală.

Lacrimile Tylei s-au uscat până când ajunse la macara, lăsând-o cu un sentiment de frustrare goală. Ea a pășit în interiorul gravtubului și a devenit și mai enervată de încetinirea cu care o ridica în sus. Își trase nasul și își acoperi fața cu o batistă, îndepărtând toate urmele umilinței ei recente.

Când a ajuns în sfârșit la ecluză, a găsit trapa închisă. Se uită prin jur pentru un dispozitiv de deschidere, dar își pierdu răbdarea. Sunarea soneriei nu a dat niciun răspuns imediat; ea lovi din ce în ce mai fervent placa senzorială, mânia-i amplificându-se la fiecare atingere. În cele din urmă, o voce se auzi în intercom. − Cine e?

− Sunt Tyla deVrie. Lasă-mă înăuntru!

Trapa s-a deschis încet. În ușă stătea micuța Dru Awa-om-anoth, calcutec-ul navei. Avea doar o sută cincizeci și cinci centimetri înălțime, iar masa ei de șaizeci de kilograme îi dădea un aspect plinuț. Avea o față rotundă și palidă ca luna, cu ochi triști și o expresie deprimată, care niciodată nu părea să se schimbe. Era îmbrăcată în combinezonul spațial mohorât - singurul lucru pe care Tyla l-a văzut vreodată pe ea. Materialul, în mod normal neted arăta încrețit și părea atârnat de ea ca un sac. − Voi cânta Cântecul de Scuze, stăpână, a spus ea. − Era întuneric afară, iar fața dumneavoastră nu s-a văzut bine pe ecran.

− Ce ți-a luat atât de mult ca să răspunzi?

− Eram în cabina mea, cântând Cântecul de Speranță pentru noua aventură. Nu e bine să te oprești în mijlocul unui cântec.

− Am stat aici, cinci minute să aștept. Tyla a făcut un efort conștient să rămână supărată, dar orice furie rămasă în ea fu absorbită rapid de figura lui Dru ca un burete de nonemoție.

− Trapa poate fi deschisă și din exterior, dacă aveți timp să învățați procedura. Sau ați fi putut folosi ieșirea inginerilor din coadă. Dar voi cânta de două ori Cântecul de Scuze.

Tyla se simțea ușor stânjenită. Pur și simplu nu-și putea reține furia împotriva unei umflate noncombative cum era Dru. − Nu va fi necesar. Unde-i Bred?

− În Camera Înaltă cu căpitanul Kirre.

Tyla pătrunse prin gura de trecere și ajunse în sala Desenelor. O enervare ușoară o cuprindea din nou, dar fără direcție. − Bine, te poți întoarce acum la cabina ta. Mă descurc de aici.

Tyla o privi pe Dru, cum trecea prin Camera Desenelor spre Miez. Ca aproape toate camerele de la bordul lui Honey B, Camera Desenelor era proiectată ca o porțiune a unui cilindru cu diametrul de zece metri, cu un tavan înalt de patru metri. Zidurile erau acoperite cu tapet de catifea în nuanțe de verde; Portrete de familie și imitații de lămpi cu petrol erau atârnate la anumite intervale. Mai multe covoare orientale mari erau așezate pe podeaua de marmură incrustată. Mobilierul simula modele de epocă - nu pentru că familia deVrie nu și-a putut permite un mobilier victorian autentic, ci pentru că acest mobilier trebuia să reziste la mai mulți G de accelerație. Avea o canapea lungă lângă un perete și șase scaune supra-căptușite, dispuse la spații egale în jurul camerei, toate tapițate cu pluș greu de culoare verde. Un mic clavecin stătea într-un colț și un vechi ceas de podea din lemn natur, într-altul.

Tyla rămase singură în această opulență pentru un lung minut, încercând să decidă ce să facă. Dacă-i va mai crește tensiunea, simțea că va exploda. Voia să meargă undeva și să facă ceva, dar n-avea unde să meargă și nu avea nimic de făcut. Își încleșta și-și descleșta pumnii cu frustrare.

În cele din urmă, ea luă o decizie. Cu pași hotărâți, a traversat Camera Desenelor și a intrat în Miez, un tub cu diametrul de 2 metri care ținea practic pe toată lungimea în jos spre centrul navei.

În loc să meargă înainte spre Sectorul II, unde erau cabinele de dormit, Tyla folosi mânerele pentru a urca ”în jos”, deoarece nava era întoarsă în modul parcaj și sub forța gravitației. Îi luă doar câțiva pași pentru a ajunge la sectorul V, Zona Specializată. Stătea pe pervazul care ieșea din perete în jurul Miezului la acest nivel. În stânga ei era o ușa pe care scria Camera Înaltă, singura închisă din acest nivel. Tyla se încruntă. Această cameră avea un pat mare și opulent, iar atmosfera din interior era îmbătată de euforice, dându-i ocupanților un sentiment de bunăstare amețită pentru a le spori acțiunile iubitoare. Chiar dacă era insonorizată ca toate încăperile de la bordul navei, își imagina că putea auzi sunetele pasiunii dintre fratele ei și căpitanul echipajului său format doar de membri de sex feminin.

Tyla s-a plimbat pe pervaz până la Pântec. Își scoase peruca roșu cu verde cu o singură mână, desfăcându-și ținuta de pe trupul ei cu cealaltă și le atârnă pe ambele pe unul din suporții de mâini de lângă ușă. Acum goală, a luat masca de aer a Pântecului de pe cuier și și-a pus-o pe față, apoi și-a strecurat corpul prin deschizătura tubulară.

Aparatura din Pântec a simțit căldura corpului ei și a răspuns în consecință. Pereții moi și netezi s-au strâns ușor în jurul ei, închizând întregul ei contur într-o îmbrățișare elegantă. Mărgele de ulei aromatic transpirau prin pielea Pântecului și se întindeau pe pielea ei. Milioane de mici degete mecanice au răsărit și și-au început munca, frecând, mângâind, tapând și masând fiecare centimetru de pe corpul ei într-o mișcare blândă și relaxantă. Tyla mârâi și gemu de plăcere, pe măsură ce Pântecul își îndeplinea misiunea. Toate grijile serii au fost date deoparte. Mintea ei s-a concentrat numai pe corpul ei, pe când val după val de senzualitate se rostogoleau peste ea.

***

În intercom se auzi un bâzâit puternic și insistent. Tyla se luptă să iasă din labirintul somnului pentru a se întinde deasupra capului ei și să apese pe placa senzorială. − Îîîîîhîîî? murmură ea.

Vocea lui Bred ricoșa veselă din difuzor. − Bună dimineața, surioară. Ai un vizitator.

Mâna-i căzu pe pat, cu o bufnitură grea. − Cine-i?, A întrebat ea, prea obosită pentru a despărți silabele.

− Vino jos să vezi singură. Sunt în Camera Desenelor. Bred închise intercomul.

Tyla se ridică încet, încă nu era trezită complet. Era dezbrăcată, înapoi în cabina ei de dormit. Amintirile ei erau acum cel mult neclare după ce Pântecul și-a îndeplinit menirea. Știa că Pântecul funcționa doar în secvențe de o oră, așa că ea presupuse că a ieșit după ce a terminat și s-a urcat prin Miez până în cameră. Peruca și rochia ei de plastiglo erau aruncate neglijent peste unul dintre cârligele hamacului, întărind această ipoteză.