Iubiți Cu Secrete

– N-am spus că aș…

Îl întrerupse cu o mișcare a mâinii.

– Nu încerca asta cu mine. Eu te cunosc. Nu m-ai fi întrebat asta dacă nu te-ai fi gândit la posibilitate. Călătoria în timp e riscantă. Nu știi unde vei ajunge sau dacă poți măcar să ajungi undeva.

– Cum poți să îți dai seama de asta?

Din lectura pe care o făcuse, nu înțelesese acest lucru. Nu găsise nicio explicație în carte.

– Cum poate cineva să călătorească cineva în timp, iar alții să fie blocați în timpul în care s-au născut?

– Am o teorie, zise ea. Am scris-o în jurnalele mele, dar nu am niciun mod de a o dovedi. Am avut niște viziuni ciudate – mai ales în oglinzi. Așa l-am văzut pe Jack prima oară.

Nicholas nu știa asta.

– Fascinant. Ce legătură au viziunile tale cu a călători în timp?

Bineînțeles, trebuia să întrebe despre acest lucru mult mai îndeaproape, dar momentan îl interesa altceva.

Ea dădu din cap, ușor enervată.

– Ești ca râia!

– Dar mă iubești, răspunde el, râzând.

– Normal că te iubesc, împielițatule! Ca să-ți răspund la întrebare, cred că, pentru ca putea călători în timp, trebuie să mai posezi o abilitate. A mea e reprezentată de aceste viziuni. Mama are memorie fotografică. Jack poate vedea prin oglinzi, ca mine. Nu sunt sigură că e singura lui abilitate de acest fel, dar nu cred că îi place să se gândească prea mult la asta.

Nicholas nu era sigur că avea abilități extraordinare. Asta însemna că nu putea călători prin intermediul oglinzii? Avea mai multe întrebări decât înainte.

– Te întrebi dacă tu ai vreo abilitate specială. Elizabeth îi zâmbi. Sigur că ai. Dacă te gândești bine, îți vei da seama care este. Și Christian are una.

Îl enerva faptul că ea știa, dar nu voia să-i spună.

– Chiar așa? Ce abilitate are el?

– Este un clarcunoscător, răspunde ea cu multă convingere în glas. E un mod de a spune că instinctele sale nu îl dezamăgesc niciodată. Tu, dragul meu frate, ai ceva mult mai subtil și nici măcar nu te folosești de ea.

El își dădu ochii peste cap.

– Nu sunt sigur că te cred. Sună ca un produc al imaginației tale.

Deși, în unele momente, Christian făcuse lucruri care lui îi păreau complet greșite, totul se petrecuse exact așa cum prezisese fratele său. Nu voia să recunoască faptul că Elizabeth s-ar putea să aibă dreptate.

– Nu este, îl asigură ea. Îți amintești că, atunci când erai copil, desenai mereu câte ceva?

Își amintea.

– Și ce-i cu asta? Nu e așa special. Aproape toți copiii mâzgălesc.

– Iată darul tău. Mama mi-a spus că ai desenat un automobil odată. Nu ne-a spus niciodată ce era. Tu vezi lucruri și le desenezi fără să te gândești la ele conștient. E o abilitate psihică, și de vreme ce ai renunțat la desen, nu îți mai folosești darul deloc. E foarte trist. Erau niște desene foarte bune.

Ridică din umeri.

– Nu mă mai atrag lucrurile astea.

Dar acum era curios. Poate că trebuia să mai facă rost de hârtie și cărbune. L-ar putea ajuta să înțeleagă acest dar al său. Sora lui încerca să îl facă să se simtă special. Totul suna foarte prostesc și nu ar fi vrut să creadă nimic din spusele lui Elizabeth. Dacă le-ar fi crezut și totul s-ar fi dovedit a fi fals, durerea ar fi fost prea intensă.

– Mă bucur că am vorbit.

Nicholas se ridică de jos.

– Sper să mai stai la Weston o vreme! Locul ăsta nu e la fel fără tine.

– Să nu faci vreo tâmpenie! schimbă ea subiectul, mijind ochii.

– Eu?

Nicholas afișă un zâmbet inocent.

– N-aș face niciodată așa ceva!

– Nu mă păcălești tu pe mine… oftă ea. Serios. Nu risca, te rog! Găsește altceva care să te distreze.

Zâmbetul îi dispăru de pe față.

– Promit că nu voi face nimic fără să mă gândesc bine înainte. Asta e tot ce pot să-ți promit.

– Prea bine.

Elizabeth se ridică și își înfășură brațele în jurul lui, strângându-l tare într-o îmbrățișare.

– În caz că nu mai am ocazia să-ți spun asta… Te iubesc tare mult, frățioare!

– Și eu te iubesc, răspunse el și o strânse și mai tare.

Își adora sora.

– Acum… i-am promis lui Christian că îl voi învinge la o partidă de biliard. Să ai o după-amiază frumoasă!

Se desprinse din îmbrățișarea ei și o lăsă de una singură în grădină. Îi dăduse prea multe lucruri la care să se gândească.

Nicholas intră în încăperea unde se desfășurau jocurile. Christian era deja acolo, aranjând bilele pe masă.

– Bun! Ai decis să îți faci apariția. Am crezut că ai uitat de jocul nostru din după-amiaza asta.

Nicholas își duse mâna în dreptul inimii, cu un gest dramatic.

– Mă rănești, dragul meu frate! Te-aș lăsa eu să aștepți vreodată?

Christian se uită direct în ochii lui.

– Sunt doar eu. Nu trebuie să te prefaci că nu ești un pierde-vară.

– Uit și eu o dată să apar la o întâlnire și îmi scoți ochii pentru tot restul vieții! Cât trebuie să mă pocăiesc pentru ce am făcut?

Nicholas își adora fratele. Dintre toți oamenii pe care urma să îi lase în urmă, Christian i-ar fi lipsit cel mai mult. Făceau totul împreună, dar nu puteau să fugă la nesfârșit de ziua în care drumurile lor se vor despărți. Nicholas nu ar fi crezut că el va pleca primul.

– Cât timp ai să-mi oferi azi?

Christian se opri brusc.

– Ție?

Păși înspre colțul camerei.

– O oră. Apoi trebuie să mă ocup de niște treburi administrative importante.

Christian oftă.

– Un duce în devenire are mereu câte ceva de făcut.

– Ai grăit adevărul, fu de acord Nicholas. Vrei să bei ceva cu mine? N-ar strica puțin coniac.

– Da, răspunse Christian. Toarnă-mi unul dublu, te rog.

Nicholas se îndreptă către bar și turnă coniac în două pahare cu margine rotundă, apoi se apropie de Christian și îi oferi unul. Sorbi lichidul ca de chihlimbar și se sprijini de masa de biliard. Acesta avea să fie ultimul său joc cu geamănul lui. Spera ca el să știe cât de mult însemna pentru Nicholas. Poate că, odată plecat, fratele său va găsi fericirea și iubirea. Uneori, credea că se gândea mai mult la Nicholas decât la sine.

– La ce te gândești? îl întrebă Nicholas.

– La nimic… La totul.

Christian se pregăti să lovească o bilă. Câștigă un punct și continuă jocul.

– Tata crede că a venit vremea să mă căsătoresc.

Nicholas ridică o sprânceană. Era surprins că nu i-a sugerat și lui același lucru atunci când vizitau fermele, mai devreme în aceeași zi.

– De ce?

– Nu mă forțează, dacă la asta te gândești. E mai mult decât atât…

Vocea lui deveni aproape o șoaptă. Încerca să găsească vorbele potrivite.

– Vrea să iau asta în considerare. La un moment dat, voi avea nevoie de o soție, și, așa cum spune el, voi ști atunci când cea potrivită mie va ieși în calea mea. Dacă sunt un idiot, o voi lăsa să-mi scape printre degete.

– Ah, exclamă Nicholas, aproape absent. Cum știe cineva când a găsit femeia potrivită?

Christian dădu din umeri.

– Nu întrebi pe cine trebuie. Până acum, nu am întâlnit această creatură mitică. Desigur, aș fi putut să fiu un prost și să nu o recunosc. Cred că și asta e o posibilitate.

Râse.

– Atunci, și eu sunt la fel de idiot. Majoritatea femeilor mă exasperează de îndată ce deschid gura. Nu-l lăsa pe tata să te afecteze în vreun fel. Sunt sigur că vei recunoaște iubirea vieții tale atunci când o vei vedea. Nu toți bărbații sunt la fel de norocoși să aibă o femeie care ar călători în timp pentru ei, ca în cazul părinților noștri.

Era rândul lui Christian să râdă.

– Să nu audă tata că ai spus așa ceva! Nu-i place ca cineva să vorbească despre locul din care vine mama.

– Foarte adevărat, răspunse Nicholas.

Christian rată următoarea lovitură și îi oferi tacul fratelui său.

– De parcă ai avea vreo șansă împotriva mea! exclamă Christian. Să te văd!

Nicholas încercă să lovească o bilă și rată.

– Cred că nu e ziua mea norocoasă.

Îi pasă tacul lui Christian. În mod normal, era foarte competitiv, dar azi hotărî să îl lase pe fratele său să câștige. Era ultimul său cadou pentru Christian, înainte să plece.

Jocul, pe care Christian îl câștigă, luă sfârșit.

– Felicitările mele, îi zise Nicholas. Norocul a fost de partea ta.

– Nu a fost noroc, îi întoarse vorba Christian și ridică o sprânceană. Ce te supără? Nu ai mai jucat niciodată așa prost.

– Nimic, răspunse el.

Spera să fie de ajuns, dar se temea că geamănul său putea să îl citească foarte ușor și să își dea seama de adevăr.

– Sunt puțin obosit. Nu am dormit prea bine. Ar trebui să mă odihnesc puțin înainte de cină.

Îl bătu ușor pe spate.

– Îmi iau revanșa mai târziu, bine?

– Sigur că da, zise Christian.

Grimasa de pe fața lui sugera că nu credea niciun cuvânt care ieșise din gura lui Nicholas. Simți că ascunde ceva, dar, în același timp, că dorea să își țină gândurile pentru el. Christian îi respectă dorința. Fratele său se gândea să părăsească repede camera, ca nu cumva să fie interogat în continuare.

– Cred că mă întorc la registrele mele. Somn ușor!

Cu asta, Christian ieși primul din camera pentru jocuri.

Zâmbetul de pe fața lui Nicholas dispăru. Îi va fi dor de fratele său, dar trebuia să plece. Simțea această dorință cu toată ființa lui. După ce se asigură de prezența lui Christian în biroul personal, Nicholas părăsi și el camera. Dar nu se îndreptă înspre camera sa, ci merse către bibliotecă, unde se plasă în fața oglinzii imense. Nu avea nicio idee ce urma să se întâmple sau dacă se va întâmpla ceva. Și dacă faptul că și-a ignorat această abilitate specială a sa îl făcea imun la magia călătoriei în timp?

Își lipi mâinile de oglindă. Nimic…

Nu apăru niciun fum cenușiu, așa cum îi descrisese sora lui.

Închise ochii și expiră puternic. Gata cu dorința lui de a călători în timp… Își luase la revedere – indirect – degeaba, și el era tot în secolul optsprezece. Nicholas era pe cale să renunțe, când ceva îl trase în interior. Își pierdu echilibrul și căzu prin oglindă. Dădu instinctiv din brațe, ca să se prindă de ceva, de orice, dar nu găsi nimic.

Ce naiba se întâmplase și încotro se îndrepta?

CAPITOLUL TREI

Peyton Drake se holba la reflexia ei în oglindă și nu îi plăcea deloc ceea ce vedea. Pielea ei încă era mult prea palidă, iar părul ei șaten cu reflexii roșcate părea foarte uscat. Chiar și ochii ei albaștri aveau o culoare spălăcită. Ura să fie bolnavă. Desigur, acum se recupera, dar boala ei îi distrusese corpul. Dacă nu ar fi avut-o pe sora sa, Eve, ar fi murit în urmă cu un an. Părul îi crescuse la loc, dar abia îi ajungea până la umeri.

Конец ознакомительного фрагмента.

Текст предоставлен ООО «ЛитРес».

Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию на ЛитРес.

Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.